A.U.! - de la "Am Uitat!"

Secundele treceau urlându-ți numele. 
Voci înalte numărau ceasul și pernele fugeau ascunzându-se sub mine.
Nu mă lăsau să-ți astup chemarea.
Jonglau cu râsete ascuțite și se băteau cu visele din coșmarurile mele.
"Am, n-am, vreau, să fii, să știi, fără, du-mă, lasă-mă, uită-te din mine"
Le scăpau rămășițe de dorințe printre degete.
Cădeau cu răsunet lângă mine cuvinte împrumutate de la alții
Și alții le împrumutau de la tine.

În dormitor, luna s-a stins, soarele s-a ascuns printre caiete
Și tu ești nicăieri.
Hai să alergăm prin pretutindeniul de mâine!

Gânduri în cor

Visez începutul și ce poate face el cu mine, dar nu îl las.
Îl pierd ca să-l visez din nou.
Mă-ntorc mereu de mai departe și aștept să nu se mai întoarcă,
Dar vine credinciosul, vine.
Am devenit chezaș pentru el în fața timpului.
Ori de câte ori întârzie, orele mi se răzbună.
Primul alb s-a ascuns într-un fir de păr
Și-mi repetă obsesiv că o să uite să mai vină.
Îmi scrie pe pleoape cum că timpul este negru
Și că ploile sunt scurte.
Nu știe, nebunul, că literele dispar atunci când ochii se deschid.
Și încep să adorm...
Îmi aud gândurile pe voci, dar vocea mea nu se aude printre ele.
Adorm într-un sfârșit. Continuu.

Roșu în vin

Ai plecat cu dezlegarea blestemelor, dar ai uitat paharul.
Îți sorb vinul rămas și prin rotocoale de fum îți scriu numele cu roșu.
Am văzut cum fumul înghite vinul și cum huma spoiește vina
Atunci când îmi întorc spatele doar o secundă.

Sub genunchi sângele îmi curge șiroaie,
Am căzut cu mâinile împreunate pe cioburi de roșu.
Am crezut că dacă-L voi ruga să mă dezlege, te-ai întoarce și ai umple paharul.
Mi-ai umplut sufletul, în schimb. Cu furie într-un vid.

Mă arde gândul.
Mă doare fumul ce se scurge pe sub ușă, afară.
Mă ustură vântul care-ți usucă rănile atât de repede.
M-a orbit furia și-am răsturnat paharul gol...

Suerte!

Ambalaj uitat, suflet rătăcit

     În cabina 2 oamenii mă privesc. Hotărăsc să nu le spun nimic despre tine. Tu nici nu exiști pentru ei. Suferința noastră le e străină lor. Și totuși, de ce mă privesc cu o lacrimă pe obraz? De la cel mai mic la cel mai mare, îmi varsă mie o lacrimă pe geam.
     Din receptor se aude o vioară. E tristă. Unghiile îmi zgârie sânul. Cuvinte aruncate de la stânga la dreapta încep să coboare în suflet. În oglindirea geamului descifrez cu greu. Nu e scrisul meu și nici al tău: 

     "Smintit, curat și fără glas mă așez la un vals și mâna ți-o las să se odihnească.
       Mă rog și sper să fie un străin cel ce cu gura se apropie de a noastră."

     Soarele să fie cel care a oprit vioara și cuvintele le-a șters?
     - De ce plâng oamenii ăștia? Luați-i de aici! Cabina 3 și ultima din dreapta sunt libere. Plecați de aici! urlu către păsările albastre, cu speranța că mă vor ajuta. Ele se leagănă însă trist  pe firul telefonului, în ritmul viorii care a tăcut.
     Așteptând să se termine circul ăsta, simt cum unghiile îmi scrijelesc acum genunchii. Nici nu vreau să mă mai uit. Privirea însă e curioasă și îmi zburdă pe geam:
    
     "Sing...ur... mă în..torc ac...um spre ti..ii..ii..ne,
      Ch...ip.. cio...plit ...d.d..in le...mn înc...his,
      Să ch...em...ăm î...nge...rii d...e mâ...ine
     Să... ne sp...ună: A...cu...m e d...es...c...his"

     Nici nu pot și nici nu vreau să înțeleg. Poate-s doi copii care se întrec în versuri.
     Harpă?! Sau poate fluiera ciobănașul surd...

Moartea vie a bătrânului

Îngerii s-au înecat de poftă cu râuri de ceară. Priveau pic cu pic din mare, iar în capăt, un bec pâlpâind a jale, le lumina ochiul grăbit s-adoarmă încet și simplu.

Aripi tăcute se plimbau în calendar înapoi... înainte... înapoi... înainte de apoi și rămâneau doar un ceas să vadă cucul ce-a cântat cândva în colivie. Cucul își doarme visul.

"3 păcate: două crime și un copil."

L-au lăsat să tacă. Fără fluier, fără coapse, urlă-n gând cuvinte pline:

"Picură cu stropi, picură pe brațe, picură în gânduri cu miros de gheață".

L-au uitat de atunci tăcând și tace.

Multiplu

Privește-i zâmbetul când doarme și colorează-mi buzele cu roșu aprins.
Trezește-mă în zori cu parfum de soc și șterge-i tâmplele de sudoare.
Plimb-o pe un mal de lac în parc, iar pe mine îmbrățișează-mă până la somn.
Culege-mi margarete și cântă-mi dorul, leagăn-o în balansoar și șoptește-mă pe mine ei.
"Să plece!"


De nu, atunci uită-mă, sapă-mă și sculptează-mi chipul pe aripi de vultur.
Am să-l rog pe vultur să vegheze peste voi. Într-un hoit i-aș transforma ei trupul.
Am să sufăr, am să sfâșii aerul cu miros urât de soc stricat. Dar am să tac.
Mi-ai șoptit numele ei în balansoar. Să plec, zici?!
"Să plece!"

Schiță de femeie cu suflet de păsări călătoare

     Mă uitam cum îmi desenai chipul, mi-l colorai în fiecare zi altfel. Nu îmi plăcea niciodată ce ieșea din mâinile-ți vulgare. Aș vrea să fiu cum eram înainte să apari tu cu talentul tău de pictor în fragedă pruncie. "Să existe o gumă de șters să șteargă fiecare negru și fiecare violet de pe chipul meu." - mă trezeam uneori urlând. Dar degeaba.

     Mă uitam cum îmi conturai și trupul. Îmi schițai un gât subțire și sânii mei luau formă de pepeni uriași, cumpărați la kilogram. Îmi spuneai mereu că sunt prea slabă și mă întrebam când ai să tragi niște linii mai curbate pe foaia ta, cea mult iubită. Așteptam din clipă-n clipă să-mi apară un fund mai mare. Nu a apărut.

     Îmi aduc aminte când mi-ai desenat piciorul stâng. Zâmbesc și acum. Ți-a tremurat mâna de la vânt, iar genunchiul e acum în spate. M-ai iubit și-ai făcut din trupul meu trup de zâne nefericite. N-ai știut cum și inima mi-ai desenat-o în formă de stafidă ce se micșora din zi în zi.

     Spuneai mereu că nu ști ce formă are sufletul și nu l-ai desenat. Cred că nici nu știai de existența lui. Ca un om necredincios care își neagă ateismul de frica bârfelor babelor de pe palier. Eu nu m-am supărat. Așteptam nerăbdătoare clipa în care ai fi ajuns la păr. Dar nu ai apucat.

     M-ai lăsat neterminată, cu mâini prea lungi, picioare scurte și cu ochii mult prea mici. Umbre mi-ai făcut o mie. Sunt peste tot, ca o pată continuă care crește plictisindu-se. Te-ai săturat de mine și-ai plecat. Bine că nu m-ai mototolit. Acum stau și frec ca o nebună umbrele cu unghiile-mi prea scurte.

     Am aflat că te-ai lăsat de desenat când speram c-ai să revii. Mi-am plâns de milă o vreme, dar acum am început să desenez la rându-mi. Fac copaci într-o grădină care-mi va fi loc de veci când am să ard să țin de cald.

     Am învățat chiar cum să fac păsări călătoare și mi-am dat seama că forma asta o mai văzusem undeva. Înainte să vin pe foaia ta, păsări călătoare îmi țineau loc de suflet.

     Acum zbor și nu mi-e dor.

Prima sinucidere

Ai venit neanunțat și mi-ai stropit obrajii cu nisipul fermecat.
Rânjet de copil.

Mi-ai spus că fluturii nu zboară, că ei fac dragoste și plutesc de dor.
Inima flutura pe un picior.

Am ascultat împreună cum cresc frunzele și din zâmbetul lor am fredonat o melodie.
Buze amorțite de plăcere tâmpită.

Respiram în același ritm de muzică țigănească și băteam ușor cu degetul pe geam.
Suflet de țambal.

Ne-am căsătorit mâinile și minciunile ne țineau frumos de ele.
Clovni slinoși deghizați în preoți virtuoși.

Acum mi-am așezat pe un piedestal de ceară ultimul fum dintr-o țigară.
Prima sinucidere e c-un picior afară.

Delir, frumoasă boală

El nu era. Eram doar noi, unul acum și separați peste o oră.
Gâtul îți mirosea a mine... de cărbuni. Sudoare, greață și un pic de negru.
Mi-au trebuit mici veșnicii ca să-mi spăl mirosul. Acum că a trecut, sub pernă am cărbuni.
Îți era frică de trecut?! Trecută îți este acum frica.

Cafeaua îmi vindecă boala ușor senină și un pic senilă. Râde singură puțin și apoi tace.
Nume care se repetă obsesiv și oameni îmbrăcați în alb pe marginea prăpastiei.
Igor, Sasha și din când în când și câte-un Alex. Pe al tău nu mi-l amintesc.
Începea cu roua care picura ușor pe iriși și se termina cu un strop de bleumarin.

Curaj! Respiră! Te bucuri? N-ai de ce...
Știu acum, dar am să uit din nou îndată, Arthyom, dragul meu!
Miroși a mine. Îmi miroseam mâna după plecarea ta, dar mirosul s-a spălat de zile bune.
Sărută-mi mâna până la cot, suflă-mi pe ea sudoarea ta și nu mă mai atinge. Las-o să respire.

Sunt trei zile de atunci. Mâna s-a lipit de nas ca o rană vindecată.
Taie-mi mâna, separă-mă de trup și dă-mă cu parfum de iele.
El, de la-nceput, crede că-s nebună și-mi tratează furia cu mult fum.
Îl înghit și țigara o păstrez. Arthyom fumează pe ascuns.

Sângele transpiră

Spuneai să zburăm în noapte fugăriți de zmeie rătăcite ce călătoreau ca noi.
Nu există zmeie călătoare, nimeni nu s-a rătăcit vreodată în colivie.
Nimeni nu a pășit vreodată în afara ei. Toți avem locul nostru, bine stabilit.
E ca un cerc desenat cu cretă.

Spuneai că există râuri care curg și lacuri care stau de plăcere, închise în lărgimi diverse.
Nimic nu curge, totul transpiră aici. Lumina picură picuri de sudoare.
Limba-mi moare de căldură, degetele se dezbracă-ncet și ele.
Până și sângele-mi transpiră sânge.

Spuneai cândva de un Făt-Frumos și de prințese colorate, că visai și erai fericit.
Visele de-aici le-ai luat și-ai făcut povești frumoase.
Nimeni nu visează pe aici. Locul duduie de coșmaruri treze.
Sufletul... și la el e noapte.

Fii bun și aerisește un pic. Ne sufocăm de-atâta soare.

Scoici cu petale

Pietrele au început să se plictisească să mai fie pietre și încep să înflorească.
În luna pietrelor înflorite, înfloresc și țurțurii. Au petale argintii și tulpină nevăzută.
Tu o vezi.

Pietrele înfloresc pe rând. De la cele mici, la cele mari, până când munților le cresc petale și tulpini.
Vulcanii scuipă polen rece și nisipul e cu patru foi. Două galbene și două roșii cu pete negre.
Eu le văd.

Scoicile... o minunăție! Celor moarte le cresc rădăcini. Se strecoară printre frunzele nisipului și-și găsesc sălaș până la toamna lor.
Cele vii au în ele floricele mici. Atât de mici, încât încap cu miile în frunzele albastre ale munților.
Ei nu văd.

Când se-apropie scuturarea, anotimpul morții lor, se adună toate pe o stâncă stearpă și fluieră până la sfârșit.
Melodii cu glasuri și cuvinte. Au și dirijor. Un căluț de mare care o să strângă un buchet frumos din fiecare.
Eu nu pot.

Păcat, miere și ceas cu cuc

     Miere și țigări lăsate la vedere. Mierea se scurge din lingurița care se grăbea spre cana cu ceai, iar țigara se fumează singură în scrumieră.
     Minute bune scurse de atunci, mierea e tot pe masă, țigara încă își mai fumegă ultima suflare, dar ceaiul s-a răcit de prea mult timp. Ei fac dragoste pe ascuns în debara. Își cuprind trupurile într-unul singur. Ea îi mângâie obrajii, el îi sărută porii prin care grăbit își face intrarea. Se știu de trei veri. Se cunosc de peste 10 ani, dar își vorbesc de ieri.
     Ea pleacă cu un "pa", el îi spune simplu, "noapte bună".

Melci în ceață pe uscat. Mici, uzi, murdari și cam striviți săracii.

Luna cade pe o parte, dar își ține ochii sus. Cât mai sus! Cel mai sus! De aici nu vede nimic. Sunt doar cercuri rătăcite printre musculițe scofâlcite.

Merge mai departe, dar întunericul cel verde îi surprinde mâinile ce vor s-atingă liniștite norul vesel ușor spre negru.

Ceasul stă de-o săptămână și două ore. Atunci s-a auzit bătând ultima oară. Douăsprezece bătăi și ecoul de după. Deci treisprezece?

Ajunge pe lumină în orașul căutat. Bate în surdină la ușa marelui păcat: Ea îi spune simplu "bună", el o prinde încet de mână.

Vineri, 13

Este undeva între luni și luni, poate marți sau poate...nu?

O doare carnea degetelor cu care și-a șters ochii joi.

O încearcă zâmbetul de mâine care a venit cu întârziere de trei ore bune, răsfirate în săptămâni scurse-n luni și ani de zile.

Un singur zâmbet, un pantof cu toc înmuiat în cafea slabă "doar ca să fie" și un ruj topit în baie.

Pe singurul geam al semi-grotei intră fum de țigară și nu iese nimic.

Singurul ciorap e găurit în vârf și-i cam roșu pentru gustul ei, cam fad ce-i drept.

Așteaptă luni să fie marți ce a trecut, dar acum se transformă în ce a fost mâine.

Deci, îi e cam frică pesemne. Superstiții? Nici vorbă. Poate ale altora. Poate ale ei bucăți de usturoi la ușă.

Singura țigară o fumează acum, dar ultimul fum îl păstrează ca pe un talisman în buzunar.

Pieptul i se zbate. Mai cere. Se luptă cu buzunarul, dar e prea târziu, s-a închis. Încearcă mâine.

Culcă-te acum. Visează-ți ursitul și fă trei pași înapoi. Pisica neagră nu doarme de atâta somn.

Noaptea, cu dor de ducă!

E din nou noapte. Femeia asta nu încetează să mai apară. O dată pe zi, negreșit, de la facerea lumii.

A lăsat scris că mâine o să plece în lume cu flori la gât și roșu pe unghii. 

Că stă acolo de o viață, că nimeni nu o vede și dacă o vede, o ignoră spunând că e normal.

Oglindă nu mai are. A murit în tinerețe la un cutremur devastator. A rămas doar ea și roșul de pe unghii. Atât!

Hai s-o înțelegem și iriși să-i culegem! S-o eliberăm de Soare și la gară s-o conducem cu urale și mulțumiri pe veci.

Să-i dăm stelele și Luna, să-i înapoiem minciuna, să-i spunem adevărul și s-o dăm cu ruj pe buze. 

De-ar ști ce o așteaptă, ar rămâne acolo în întunecimea-i fericită...

Și dacă abisul îi produce frică, hai să-l înmuiem în lapte, să-l ungem cu lalele negre și să-l gâdilăm în talpă. Poate așa o s-o răsfețe.

"Stai acolo! Nu pleca! Nu ai loc! Lumea-i mică și-i e frică de frumoase chinuri dulci. Nu acceptă-n veci o noapte cu flori la gât."

Nimic. Nu vrea să asculte. Las-o să coboare, să își sfredelească zâmbetul și unghiile să-i cadă.

Las-o să iubească!

Cioburi de oglindă

     Acolo e o doamnă care așteaptă neînfricată gestul domnului ei de a scoate pachetul de țigări din buzunarul hainei ponosite. Nu este nici haina și nici domnul. Gestul i-a fost furat de tânărul ei fecior care își dorește.
     Cioburile oglinzii sparte zac și acum sub tălpile lui, dar e plecat de prea mult timp ca să mai simtă. Mirosul țigărilor s-a îmbibat în draperiile vechi ce flutură pe geamul mansardei, de unde acum stă și privește peste case.
     Cocktail de mirosuri. Ale draperiei, ale puținului timp ce i-a mai rămas și ale răsăritului peste acoperișuri roșii. Pânze de păianjen îmbracă mașina de scris, la care acum bate...vântul. Vântul este și cel care îi șoptește în urechi să-l lase să plece. Se trezește dând din cap dezaprobator.
     Coboară treptele încet. Privește ramele tablourilor goale. Vede printre ele și poza cununiei din grădină. Poză în care e doar el. Spaima îi atinge membrele care încep să tremure pe balustrada întreruptă. Continuă. A șasea treaptă îi amintește de îmbrățișările dulci petrecute în șopron. Și din nou doar el. Lacrimi reci se rostogolesc pe lemnul îmbătat de vreme. Își mută privirea spre colțul cu albume. Răsfoiește grăbită, caută poza de pe plajă. Îl găsește pe el cu buzunarul lui și ... atât. Memoria îi joacă feste și se duce la oglindă. Privește îngrozită dulapul ce parcă a trecut prin ea. Cu furie, își zboară pumnul în oglindă. Numai cioburi. Tălpile încep să-i sîngereze. Cu mâna îl apucă pe cel din călcâi. Își vede gura. Acum și ochii răsar în bucata mică sângerie. Picioare. Cioburi. Oglindă. Cioburi. Oglindă. Picioare. Buzunar. Țigări. Miros. Cioburi. Oglindă. Cioburi. Cioburi. Cioburi de oglindă.

O ușoară amnezie

Unghii roșii, părul moale,
Lebede pe-un lac în mare...
În mare depărtare și-ntr-un loc plouat de soare.

Amintiri puține, umbrele multe,
Jocuri de copii pe punte...
Pe puntea lacului fierbinte în luminiș de munte.

Ploi mărunte, lacrimi scurte
Lumea pleacă și dispare...
Dispare-n zare, dar toate se întorc în mare.

Nu știu cât timp a trecut. Nu știu cât timp a trecut de la ultima țigară. Am stins-o acum, am uitat-o undeva sau poate că nu am mai fumat de-o zi întreagă...

Corcoduș, uitarea vine!

     Ușor senil prin seninătatea-i inocentă, își umblă pașii rătăcind pe câmpii încercate doar de mine. Somn puțin și multă sete îl cuprind de-o dată. Ușor își lasă spatele să alunece pe scoarță și cu gesturi fine, din greșeală, scoate vinul în loc de apă. Ia o-nghițitură, dar greșeala e sublimă. Setea trece, somnul vine, dar dorința e prea mare. Se ridică și pornește. Picioarele, puțin cam bete, îl opresc. Bagă bărbia în piept și sughiță o secundă. Pornește iarăși, cu zâmbetul pe buze. Știe unde sunt și în zig-zag își croiește drum.

     Mă plimb ușor în corcoduș și-l privesc, dar nu îl văd. Îl privesc din amintire și încerc să-l conturez. Mână groasă, degete lungi cu unghii late și arcuite;  ochi profunzi, încercănați și cenușii; păru-i alunecă pe spate; barba-i deasă îi acoperă bărbia; bust bărbătesc și suflet de copil... S-au copt corcodușele prea din vreme. Parcă era martie acum.

     Acum când ploaia îl așteaptă, capul cade de pe umeri. Roșul cerului se-ntunecă. Ciorile și ele pleacă parcă mute. Frica îl cuprinde. Tunete și fulgere, țipete de câini de turmă, oi fugind inspre oraș. Beat de vin și fericire, râde groaznic și se-mpiedică de sine. Cade pe pământul rece și-i miroase iarba udă. Gustă roua veche, se strâmbă și greu pornește.

     Unde hoinărește-n prag de ploaie? Nori negrii se apropie rapid pe deasupra corcodușului. Cobor cu grija sandalelor de piele roșie. Mă așez lângă trunchi și mănânc acrituri. Picuri mari îmi cad pe fustă, pe obraz și pe picior. Mă uit spre cer ca să-nțeleg cât de repede mă va uda. O picătură îmi atinge ochiul rece. Lăcrimez și o șterg. Picuri încep s-ajungă și pe mâini de-acum. Unul îmi atinge ceafa și cu repeziciune îmi atinge buzele și frate-său. Dar e vin, nu ploaie seacă!

      Grăbește pasul. Se trezește. Ud până la piele, strigă tare cu mâinile făcute pâlnie:
     - Ieși 'naintea-mi! Eu sunt, beat, dar vin la tine!
     Urechile și le-ncordează, dar vorbește singur. El și ploaia. Groaznic mai e frigul când e ud și vânt afară. Merge-n grabă, dar grele-i sunt hainele. Dă jos cămașa și pe piele-i plouă acum ploaia. Zărește corcodușul mult iubit și răsuflă ușurat. Înc-un pic și de mână își va ține fata.

     Înghemuită și zgribulită, strângându-mi picioarele la piept, capu-mi plec peste genunchi. Stau așa o vreme și încep să plâng. Ridic ochii și zăresc un trup de flăcău grăbindu-se spre mine. În sfârșit! Mâinile-i subțiri cu degete scurte se întind spre mine. Ochii mici și verzi mă privesc cu dragoste și dor. 
     Dar el unde-i oare?
 

Doi câte doi

(Exercițiu de imaginație: Sunteți unul dintre ei. Roșii, verzi, galbeni sau albaștrii)

Mici gândaci multicolori mi se plimbă pe mână cu scop precis sa-mi sărute ochii.
Ce senzație de ușor dispreț amestecându-se cu plăcere chinuitoare...
Umblă câte doi, în șiruri de câte șase, în rânduri de câte trei.
Merg voioși. Aproape că-i aud fredonând și fluierând cântu-mi preferat.
Duc în spate fărâmițe mici de frunze de ceai și frunze de tutun uscat de soare.
Îi privesc și le ghicesc traseul: mână, umăr, gât, bărbie, buze, nas, pleoape-nchise.
Nici nu știu dacă mă tem. Sau mă bucur oare?
Pielea-mi face riduri scurte, trecătoare. Se încruntă, se jupoaie, se miră-nloc să doară.
Îmi mângâie ușor, mici locuri neatinse. Se apropie încet de umăr.
Dar surpriză! Gâtul îl ocolesc și se duc în jos, pe spate.
Dacă ochii sunt țelul, dacă drumul scurt indică buzele și nasul, unde-anume hoinăresc?
Aștept curioasă, cu mici spasme la curbe bruște. Nu-nțeleg ce fac. Cum fac?
Se rotesc în cercuri scurte, șerpuiesc în linii mute...
Se strâng toți laolaltă, fug, se-mprăștie de-odată. Pe semne că-i furtună acolo-n spate?
Simt mici picuri de apă sărată, cum se rostogolesc ușor pe păr, pe pori, pe nori...
S-au speriat și ei, micuții, și-au fugit la subțiori. Mă gâdilă, mă pișcă și mă mușcă ușor de frică.
Își fac curaj și își reiau formația, doi câte doi, în șiruri de câte șase, în rânduri de câte trei.
De pe coloană, urcă stângaci pe ceafă. Se plimbă și privesc direct în față.
Prin păr îi simt acum cum cu greu își fac cărare, se împiedică, dar merg mai tare.
Încep să fluiere din nou, fiecare după gust și inspirație. Haosul devine grație.
Fruntea-i loc de pelerinaj, se pare, dar alunecă atunci când încet coboară.
Se țin strâns de părul dat pe față:
     - Nu mai vrem s-atingem ochii negrii-cenușii. Vrem acasă, fericiți!
Mă încrunt. Îi ridic și-i pun mai sus. Le fac semn să zboare acum.
Dar nu vor, se luptă-un pic. Se smucesc, se trag 'napoi, se feresc de mâna-mi mică.
Suflu-ncet prin spate, să le dau curaj să poată. Se desprind și se înalță.
     - Vă eliberez acum. De dor, de ploaie și de nori...
Zboară liniștiți, doi câte doi,  în șiruri de câte șase, în rânduri de câte trei.

Ai, mi-ai, ți-am

Ai  așezat liniștea în haos și ai așternut cearceafuri de mătase peste paturi de cleștar.
Ai uns cu nectarul fericirii tale, păduri de salcâm uscat și pâlcuri de floare de colț.
Ai atins cu mâna Soarele și ai împărțit lumina întunecimii, ai luminat noaptea și aprins Luna.
Ai agitat oceane și ai adus, cu nefericirea-ți, uragane de preapline suferințe.
Ai făcut dragoste cu marea și ai iubit vântul, ți-ai întins aripile pe cer, iar norii ți-au fost complici.
Mi-au crescut multe mâini ca să îți cuprind nemărginirea, iar ochii mi i-ai îmbătat cu dragoste.
Mi-ai luat durerea și ai transformat-o în fluturi nemuritori, mi-ai culcat ispita și mi-ai ars frica.
Mi-ai golit invidia și am zburat tremurând după ce te-am cunoscut în luna cireșilor înfloriți.
Ți-am atins complicii, care mi-au devenit camarazi fideli, cerul devenindu-mi pat.
Am zburat cu pescărușii și am înotat agale cu peștișorii străvezii care ți-au inundat odată sufletul.
Acum invidia crește din nou în mine, mâinile dispar una câte una, iar ochii mi se trezesc.
Fluturii nemuritori uită să își mai sfideze condiția și pescărușii mă lasă să cad în gloata de oameni însetați de basme frânte.
Ascultă-ți pustiul și fii fericit în singurătatea-ți, permanent perindată de nimfe trecătoare, suflet rătăcit.
Mi-ai suflat cu dor și acum doare...

Fenomenul România vs Fenomenul Pitești

     Te învârți, te strecori, te bagă la fund... Îți spală creierul și te reeducă oameni școliți în Ferentari, cu ilustre doctorate în șmecherii infantile și cu pretenții de împărați nedescoperiți. Călăi de primă mână, neprimind în prealabil "reeducarea salvatoare". Călăi cu scop precis de a-ți șterge credința în suprem - în superior ceresc, în Dumnezeu, în arhitecți supremi, în orice e dificil de folosit ca manipulare și de a-ți introduce în loc munca în folosul patriei, a societății înconjurătoare, de preferat cea a voluntariatului - sunt și acum. Sunt urmașii celor de atunci. Diferit stil de cel apus, totuși. Sub un alt nume, al democrației, comunismul își continuă mersul firesc al lucrurilor uitate. Violența și înfometarea cruntă a maselor este înlocuită acum de psihologia timpului insuficient, a gândirii limitate și impulsive. Dar ce se face acum democrația, când comunismul este din ce în ce mai regretat?
     Aceeași Mărie, cu o altă pălărie...

Aprilie, noaptea...

     Indicatoare ghidându-mă spre tine... Le întorc, le mut, mă rătăcesc în frigul nopții și în ceața care cade peste mine. Bufnițe fredonând melodii macabre și strigătele de ajutor ale oamenilor rătăciți înaintea mea pe aici, sunt sunetele ce-mi zbiară-n urechile-mi tăcute. Femei cu capetele acoperite de baticuri sinistre și câini ce latră a pustiu, sunt peste tot în juru-mi. Te caut din priviri, dar felinarul cu lumină gălbuie din capătul aleii este tot ce disting. Mi-e străină strada asta, dar totuși parcă vine din trecut.
     Mașini rablagite și biciclete ruginite... Canale descoperite și borduri ciobite... Mirese rătăcite cu chipuri obosite... Mi-e groază, dar merg înainte. Frig, frică, miros de oameni înghețați de vreme, hoituri la margine de drum. Se aud niște zgomote străine. Zgomot de femeie, de tocuri vulgare pe asfalt. Trece grăbită pe lângă mine de parcă ar ști drumul. O urmăresc, știu unde merge... Ajungem la indicatoarele mele, la răscrucea drumurilor vechi. Fără să ezite merge către stânga. Acum îmi aduc aminte! Linii de tramvai! Case părăsite și chioșcuri gri. Îi simt mirosul dulce al parfumului de prea mult timp rămas pe pielea-i asudată. Aș vrea s-ajung înaintea ei, dar drumul nu-l recunosc în totalitate. Cu pași mărunți și lenți îi urmăresc mișcările șoldurilor de femeie bătrână.
    Grăbește pasul și tocul i se rupe. Își dezgolește picioarele de pantofii șchiopi, iar dresul i se rupe încet. Îl smulge și îl bagă-n geantă, îl îndeasă grăbită sub ciocolata pentru el. Greu țin pasul cu grăbita doamnă. Pe semne că mi-a simțit prezența și frica o inundă și pe ea. Alerg, îmi smulg eșarfa și o arunc în aer să plutească. Roșul inundă întunericul.
     Simt că se apropie. Îi simt mirosul de bărbat iubind o floare. Recunosc copacii aplecați de greutatea frunzelor de plop. Văd macii, acum ofiliți și scuturați. Îmi sună cunoscut și cântecul de leagăn cântat pruncului vecin, bătrân și ramolit acum. Văd casa! E acolo! E în ceață, în întuneric, dar la geam stă și-acum păpușa din cârpe. O văd! Ochii ei din nasturi verzi îmi inundă fericirea. Respirația se oprește, picioarele mi-o iau înainte cu o viteză cutremurătoare. Dar degeaba. Șoldurile bătrâne aleargă înaintea-mi. Și forțez picioarele-mi subțiri de sticlă. Simt cum mușchii îmi cedează. Lacrimi goale îmi alunecă în spate, îmi curg pe umăr și dispar. Neputința mă încearcă, dar o alung ca pe un fulg ce-mi gâdilă ochii în somn profund.
     În peisajul stafidit, crește țanțoș un ghiocel pricăjit. Mă opresc și îl privesc. Tulpina-i verde mă îndeamnă să-l miros. Miroase a el. Ea e floarea ce-o iubește în tăcere.
     Ridic privirea ca dintr-un vis frumos și văd cum picioarele-i crăcănate urcă treptele reci de piatră. Pustiul mă inundă și merg încet spre casa lui cea fermecată. Ușa se închide când pășesc pe prima treaptă. Bat încet în lemnul ars. Sunet gol. Nimic! Bat mai tare cu speranță. Pași grăbiți se aud venind. Dau târcoale ușii, dar nimic... Bat bătaia de pe urmă, dau cu pumnii strânși. Ușa se deschide. Frică sau bucurie? Mi-e greu să deslușesc. Chipul cald și fericit îmi întâmpină venirea, dar în mână ține dresul și ciocolata. Șoldurile apar lângă el. Ochi străini mă privesc curioși.
     - Pe cine căutați? întreabă vocea frumuseții mele.
     - Îmi vreau păpușa înapoi...

Trecut, prezent, viitor coșmar

Goală între femei prezente, râvnindu-te ca pe o bucată de carne crudă, în foamete deplină.
Goală prin goliciunea-mi pustiită de privirea-ți fulgerătoare-n întuneric.
Goală în mulțimea de sclave erotice, de prea pline dorințe carnale.
Sfâșiindu-te te vor fura, te vor folosi și îți vor da drumul în sălbăticie.
Îmi vor râde nefericirea, în timp ce tu vei galopa în alte lumi, pierdut printre femei sterile.

Goală m-ai lăsat, dar plină mă vei regăsi...
Plină de altul, fericită de alt răpit întârziat, mângâiată de mâini ruginite și privită de ochi ofiliți.
Mă vei regăsi ridată și scofâlcită-mi va fi gura prea mult rujată de roșul stors din fructu-ți preferat.
Lângă mine va zace încovoiată geanta cu poze arse și cu oglinda spartă reflectându-ți încă chipul.
Gol îmi va fi și pântecul însângerat de unghiile-ți pătimașe, urme rămase peste ani în pielea-mi uscată.

Vei încerca poate să m-acoperi, să îmi speli rușinea cu corpu-ți petrecut peste sânii lăsați de vreme.
Să-mi maschezi bazinul flasc și să-mi ferești genunchii ascuțiți, vei încerca răzbind doar clipe scurte.
Te vei lupta cu tinerețea-ți târzie și cu bătrânețea-mi timpurie, dar vei ceda sub presiuni cerești.
Vei dori să-ți răscumperi moștenirea lăsată-n urmă de setea aventurii, de frumusețea femeilor vulgare.
Îmbrățișarea revederii va fi ca umbra fumului lăsată pe un perete de mansardă în apus: spectaculos, dar risipindu-se încet spre geam.

Vei afla atunci cât de așteptat ai fost în pasul meu de zi cu zi.
Vei ști atunci, de singura clipă în care ai fost dorit și vei cădea secerat în genunchi de durerea nesiguranței tale.
Vei dori timpul de atunci să șteargă clipele de azi, trecutul să ia locul viitorului și prezentul să se cearnă-n amintiri.
Vei sta ghemuit la patul morții mele, te vei ruga crezând cu adevărat și vei cere milostiv iertare netrebniciei tale.
Te voi ierta și îți voi șopti liniștea tăcută peste ochi, triști acum, dar zâmbitori de-a pururi.

Te zbați în brațele ei și alergi grăbit la mine, astfel toate se vor șterge și trecutul de atunci e viitor acum.
Prezentul e palpabil, iar patul morții e leagănul pruncului dorit.
Femei sterile sunt și-acum când te-ai trezit, dar pentru alți netrebnici fricoși și lași.
Îmi privești prea plinul și nu îți poți imagina goliciunea-mi, deși ai văzut-o de atâtea ori. Îmbrăcată pe veci voi fi.
Zâmbești coșmarului și spui încet: "Te-am învins!".

Unde?

Unde îți așterni petalele zburătoare și unde dormi când ți-e somn, crăiasă minunată?
Spune-mi să m-ascund și eu în locul prea fericit și să-mi zburd și eu degetele în zăpadă caldă de primăvară.
Ochii-ți umblă-n locuri neștiute. Unde vara-i rece și iarna-i primăvară pentru tine. Unde?
Zi-mi cum faci să fac și eu. Cine te urmează și cine îți crede fericirea?
Unde-ți gonește gândul când se zbate-n loc de prea mult timp? Unde alergi așa grăbită?
Arata-mi drumul cel mai scurt și voi face invers, numai spune-mi unde trebuie s-ajung.
Unde-ți duci dorul încărcat de povara groaznicei și unde-ți duci cumplita trenă?
Unde apune ura și se naște iubirea?
Învață-mă despre tine și lucrează-mi sufletul în andrele de lut necopt.
Sculptează-mi mâinile din piatră seacă și du-mă departe, unde cresc zâmbete.
Tu, crăiasă a minții mele, culcă-te în fân și visează-mă așa cum ești.
Unde crești purtată de gându-mi prea pustiu?
Unde-s undele de sunet fierbinte ce te răcoresc în cap de decembrie?

Doamnă dragă

Dragă moarte, babă bătrână și vis fără nume, neștiută până de curând,
Uită-ți păcatul și vino cu mine să iubim un apus, în mal de mare și pădure de castani.


Scumpă doamnă fără glas, cu chip rătăcit sub pași molcomi de broscoi,
Hai în lume să privești cum mama își iubește pruncul și soarele răsare negreșit.


Iubite înger al eternului respins,
Aleargă în vântul verii și dorește-ți un  strop de roșu cafeniu...


Prieten drag, uitat în timp de ruguri aprinse și nestinse păcate,
Umblă în noapte purtat doar de dor și mânat de dorință neînfricată, în alei lungi umbrite doar de cer.


Săracă fată, lăsată oarbă și fără gânduri duioase,
Mergi în pace, pe cărări uitate și plimbă-ți fiorul rece în deșerturi de chihlimbar.


Fată tristă, dragă soră,
Amintește-ți-l cu gânduri bune, pe el care te-a adus aici și recunoaște-ți că din iubire te frămânți.
Stropește-ți buzele cu roșu aprins, părul prindeți-l la spate și ieși în lume de îl caută printre străini.
Cere-ți iertare negreșit pentru uitarea ce i-ai dat-o și ține-l de mână plimbându-l între maci.
Și de refuzi, răzbună-ți răzbunarea-n altă parte...
Pe mine lasă-mă măcar un ceas să mai iubesc, apoi sufletul uită-mi-l la el, iar trupul rătăcește-l după plac.

Ghilotinatul

Își cere grăbit iertare de la miile de suflete cocoșate.
Își umple vina cu fapte false, lăsat în mulțime cu ochii întorși spre cer.
Lumi paralizate de flămânde burți asuprite, îl cer pe el răsplată tuturor.
El nu a făcut decât să bea din fântâna viselor deșarte,
A plinului fără de sfârșit, a golului umplut cu bizare senzații de trufie simplă.
Este pus la zid în fața lor, a oamenilor atotștiutori; este o bucată de carne într-o haită de lupi.
Nu vroia decât să poată zbura. Nu râvnea decât bucata de zahar sfărâmat din dosul ușii închise.
O vroia pe ea, pe soția șacalului, demult uitată-n debara alături de celelalte muritoare.
Au fost prinși în tandre îmbrățișări și separați de lumea lor preafericită.
Aici el... Acolo ea... și mulțimea-n mijloc! Urlând acum la el și atunci la ea.
Își imploră iertarea lor, deși știe că nu greșise. Ghilotina era departe până atunci.
Se zbătea în lanțuri văzând peste mulțime cum salvarea lui piere.
A rămas doar sentimentul de pustiu ce-i înconjoară sufletul senin
Și vede cum răsare-n loc de soare, ghilotina, acum cea salvatoare.
Vroia să moară, deși murise odată cu ea, dar a fost lăsat să plece.
Tristețea l-a dus în munți, de unde acum privește peste toate rece.
Ghilotinatul trăiește!

Mâine...

Acum plec...
Privește-mi spatele pierzându-se în umbra purpurie.
Acum te-ntorci și speli cu mintea pata vineție.


Acum cobor...
Pe trepte lustruite de cei care urcau,
Alunec ținându-mă de balustrada întreruptă.


Acum tresar...
De frica lupului bătrân de la marginea pădurii,
Lupt cu ură și cu furie, lăsând pe jos ramuri de măslin.


Acum mă zbat...
Să urc pe lac, să mă țin sfioasă de umbra de copac.
Și murmur ne-ncetat cântul pruncului hoinar.


Acum tac...
Mă bat în piept și-mi suflu-n ceafă aer cald,
Dar tac un timp și respir un ceas.


Acum mă-ntorc...
Fără să am habar, intru și m-așez ușor.
Nu spui nimic și de mână mă apuci în zbor.


Acum iubesc...
Iubirea lor și mă-mpac tremurător cu lumea.
Astăzi voi, de mâine eu...

Eros

Te temi, mamă a iubirii, de plodul tău crescut în frunze de plumb?
Florile câmpului ce vesteau odinioară râuri de fericire, ofilesc pleoapele calului liber de păcat.
Îți mulezi dorința ne-nfricată pe caldarâmuri goale de asfalt, în nopți cu mirosuri de tei stafidit.
Ceaiuri din frunze de mentă, seacă pântecele iubirii eterne.


În lungi călătorii de timp trecut, îți așterni fericirea nașterii pruncului mijlocitor de patimi frumoase.
Îți 'moi zâmbetul șters de lungi frământări, în ape tulburi de grindină topită și ... te rogi.
"Lipsește-L pe prunc de frumuseți chinuitoare, iar dragostea ce-l creează, fă să fie pură și lipsită de viciul geloziei.
Crini și iriși să presari în locul ce devine zăcământ mocirlos, iar zâmbete de in să răsfrângi în suflete sătule."


El crește tăcut și trist în coliba de lemn uscat, cu fluturi bătrâni și meduze spurcate.
Și tace...
Tace tăcerea dorinței, tace tăcerea cumplitei.
Și tace!


În mijloc de Cuptor, își smulge inima tăcută în tăciune de cireș și aruncă săgeți de dragoste ascunsă sub veșmânt de zână bună.
Le primești și mulțumești... Înjuri un timp, timpul scurt în care ai crezut, ai simțit și ai iubit.
Te temi de Erosul ce zace-n tine, te temi că-ncolțește soarele tine.
Te ridici și primești din nou. Una în piept, restul în picioare.
Și taci...
Taci tăcerea plăcerii, taci tăcerea cumplitei.
Și taci!

Ca muză, o buză

     Judecând după trecut, înțeleg că viitorul nu există. La fel cum, mai mult decât superiorul și extraordinarul "tătuc" al filosofiei, Cioran spunea despre viață că "nu se sprijină pe nimic, pentru că îi lipsește și umbra unui argument", asta cred eu despre viitor. Contrar primelor impresii, nu ești aici să citești niște panseuri despre viitor, nici despre trecut. Nici măcar despre viață sau prezent. Ești aici, și o știm bine amândoi, din pură curiozitate. Drept urmare, sunt curioasă cine ești, ce ai făcut în dimineața asta, unde ai dormit sau ce ai debitat în prima discuție pe care ai purtat-o azi. Tot ce știu cu siguranță, este că tu ești curios ce o să se întâmple peste câteva ore, mâine sau peste cinci ani. Dar repet, nu ești aici ca să citești despre viitor.
     Curios este faptul că fiecare curiozitate de-a ta, produce alte curiozități, pentru tine sau pentru alții. La fel de curios este și faptul că deși fiecărui artist îi trebuie o muză, aceasta este diferită nu numai de la om la om, ci și de la lucrare la lucrare. Muza vine din mitologia greacă, unde Muzele erau cele noua fiice ale lui Zeus care erau considerate patroanele artelor. Deci femeia inspiră creațiile de orice fel. De ce? Altă curiozitate de-a mea. Știm bine că Eminescu s-a lăsat inspirat de o "EA", în timp ce Andreea Mantea s-a ales cu numele de "muza donatorilor de spermă". Deci și ea poate fi considerată o muză sau materialul seminal este o artă? 
     Cred că dacă aș spune că acest eseu despre nimic are ca muza o buză, aș crea multe curiozități. M-am gândit la o buză de soare. M-am gândit la buza superioară a lui Cioran sau poate că la buza tremurândă a unui curios. În sfârșit...cert este că muza mea e buza. Buza a devenit în sfârșit o muză.
     Buza lui, e muză acum. Nu el! Doar buza. Amintește-ți chipul unei persoane foarte dragi. Decupează-i buza inferioară și menține-o în aer. O poți vedea? Ți-a venit în minte doar buza decupată de restul chipului? Nu cred și de aceea continuu să spun că buza lui e întruchiparea păcii absolute, dansul copacului cu Luna și  îmbrățișarea viitorului cu certitudinea. Lunecă ușor înapoi după ce este mușcată din curiozitate sau cu emoție. Pe ea se sprijină o altă buză, muză a alteia.

Fiul mării

Valuri limpezi de cristal mă îmbată fără sens. Vrea totul de la mine, dar eu nu dau nimic în schimb. Mă așez și-l țin pe burtă, îl feresc cât pot de mult.

Spuma lor ce cară adesea, mirosul mării inodor, mă răsfață și îmi gâdilă în talpă încercând să mi-l fure. Dar nu-l las nicicum.

- Privește-l de departe și bucură-te de el cât poți! îi spun în treacăt cu o frică știută doar de mine. Poți să faci oricâte, eu nu îl mai las în veci.

Frica îmi sporește și îmi clatină puterea, dar furia ei este nimic pe lângă dorul ce a fost. - Pleacă, spun, fugi în larg și te-nconjoară de delfini.

Mai puternic, parcă, vuietul disperării ei, îmi înmoaie o secunda gândul, ce se stinge înainte să prindă forță într-atât cât să îl dau.

Fug și mă ascund în gând... Ruga mea apune și puterile îmi zboară. Încerc zadarnic să mă zbat și îl scap în ghearele-i murdare.

- Degeaba plângi acum, îmi spune, copil frumos ce zbori prea sus. Nu ți-ai dorit destul pesemne să mă dobori cu un sărut.

- Dă-mi te rog măcar o clipă, sa nu uit ce-a fost al meu. Fii bună și mă ridică-ncet să văd cum plânge în tăcere, sperând c-am să mă-ntorc.

- Ce-am născut, e-al meu de-a pururi. Fără drept mi-ai luat în grabă, pe micuțul străveziu. Din mine s-a născut, în mine o să piară.

Plec, plecată de demult în zorile de mai, în lumina ce stă să moară. Dar mă-ntorc și fac un salt în lumea ne-nfricată.

Scap de frică și de tot, sting Soarele cu Luna, îmi împing micimea spre câmpii far' de păcat. Și mă zbat și îl apuc de un picior.

Mai e puțin și îmi dau duhul, în bătaia vântului cu marea. Dar mă ridic și îmi trag pieptul pe uscat, în dos de mare.

-  Nu te aud! Strigă mai tare, îi spun. Uite-mă cum duc, rodul iubirii tale și iubirea mea în câmp. Spun cuvinte fără noimă, de bucurie stau și plâng.

- Ai să te-ntorci cândva la mine și-ai să pleci fără răspuns. Nu uita că și eu am fost ca tine și uite unde-am ajuns.

Mă întorc zâmbind o clipă, căutând răspuns. Trecând pe lângă nor deasupra-i, spun: - Fiul mării e al meu acum!

Fără gust și fără sens

Mergi agale printre forme de clepsidre. Mâna-ți umblă pe nisip încercând să le oprească într-un punct fără sfârșit. Gem de prune...

Nopți întregi și zile pline de lumină roșie, îți coboară-n amintire, fără loc de ceasuri și timp continuu. Borcane goale...

Lângă tine, pe sub pleoape și pe gură, lunecă încet, dar sigur, luni de viscol și de humă. Te răstoarnă vântul lunii iunie. Sunet de vioară...

Leagăn simplu, fără bare, fără sprijin, îți înmoaie la răstimpuri nodul des de păr de mai. Te ridici mai des decât cobori. Murmur de țambal...

Sus de tot ți se deschide ușa pe care demult ai stins-o. O deschizi și intri-ncet. Lângă geam, e masa cu cafea amară. Miros de tei...

 Luna îți șoptește că trec pe lângă tine, clepsidre pline de mălai. Le respingi și treci poteca, spre cărări cu flori de mac. Gust amar...

Visează-te visând

Uitându-te în uitare, nu îți amintești nimic. Și zaci ascuns printre mormane de hârtii virtuale, încercând să lămurești propriile-ți nelămuriri.

Știi că cineva, undeva, te-ar putea ajuta în căutarea ta nesfârșită a neantului. Știi, dar umbli pe căi ne mai umblate, în îndeplinirea imposibilului.

Zaci și te frămânți, căutând zadarnic să te privești privindu-te. Depășindu-te te înalți în înalt și cobori în lumea lăsată în mlaștina noroioasă.

Te-ai împlinit căutându-te, te-ai fericit bucurându-te de împlinire! Acum așează-te lângă tine și privește-te pe tine, Făt-Frumos!

Mândrește-te lăudându-te. Vestește-i lumii povești nespuse, lovește cu pumnul renașterii tale, în golul plin al inimii ei.

Salvează puterea cuvântului și învie în ei dorul de poveste! Povestindu-ți ție despre iubire, lasă-i să asculte la ușa încrederii în basme!

Și acum trezește-te lămurindu-te de lume și încarcă luna de albastrul cerului tău, în mormanul de suflete uitate în uitare...

Răsăriri de umbre fine

Dacă m-ai întreba Tu, ce face Soarele, ți-aș spune că nu a răsărit niciodată. M-ai contrazice Tu oare, știind totul despre noi?

Dacă Tu ai spune că Luna este nebună, că își sfidează gusturile și își depășește condiția făcând din mare un om de lut, eu aș îndrăzni să te contrazic. Ți-aș aminti și de nopțile cu ea, pline de speranța revenirii lui.

În speranța că lumea toată va respecta umbra și că ar putea răsări în om marea, ai trăit și Tu, nemuritor veșnic și creator de absolut. Oare nu te-ai dezamăgit și pe tine uneori? Oare nu ai vrut și tu să nu mai crezi sau să creezi uneori?

"De ce-urile" au apus de lungă vreme... Dar de ce Soarele și-a creat o obișnuință din a-și întârzia prezența? De ce nu luminează fața omului care încă mai speră în revenirea lui...

Te las să îmi înmoi sufletul și ochii cu vraja înfrigurată a morții, doar dacă lași ca "dor" să devină doar  un nume și o figură de stil, folosită doar de autiștii vindecați de o lume ideală.

Folosește-mi trupul cinstind Soarele, dar sufletu-mi spală de el și du-mă departe. Acolo unde Soarele și Luna sunt departe de a se naște și de a păcătui. Elibereaza-mă de mine și de ei...