Eros

Te temi, mamă a iubirii, de plodul tău crescut în frunze de plumb?
Florile câmpului ce vesteau odinioară râuri de fericire, ofilesc pleoapele calului liber de păcat.
Îți mulezi dorința ne-nfricată pe caldarâmuri goale de asfalt, în nopți cu mirosuri de tei stafidit.
Ceaiuri din frunze de mentă, seacă pântecele iubirii eterne.


În lungi călătorii de timp trecut, îți așterni fericirea nașterii pruncului mijlocitor de patimi frumoase.
Îți 'moi zâmbetul șters de lungi frământări, în ape tulburi de grindină topită și ... te rogi.
"Lipsește-L pe prunc de frumuseți chinuitoare, iar dragostea ce-l creează, fă să fie pură și lipsită de viciul geloziei.
Crini și iriși să presari în locul ce devine zăcământ mocirlos, iar zâmbete de in să răsfrângi în suflete sătule."


El crește tăcut și trist în coliba de lemn uscat, cu fluturi bătrâni și meduze spurcate.
Și tace...
Tace tăcerea dorinței, tace tăcerea cumplitei.
Și tace!


În mijloc de Cuptor, își smulge inima tăcută în tăciune de cireș și aruncă săgeți de dragoste ascunsă sub veșmânt de zână bună.
Le primești și mulțumești... Înjuri un timp, timpul scurt în care ai crezut, ai simțit și ai iubit.
Te temi de Erosul ce zace-n tine, te temi că-ncolțește soarele tine.
Te ridici și primești din nou. Una în piept, restul în picioare.
Și taci...
Taci tăcerea plăcerii, taci tăcerea cumplitei.
Și taci!