Ai, mi-ai, ți-am

Ai  așezat liniștea în haos și ai așternut cearceafuri de mătase peste paturi de cleștar.
Ai uns cu nectarul fericirii tale, păduri de salcâm uscat și pâlcuri de floare de colț.
Ai atins cu mâna Soarele și ai împărțit lumina întunecimii, ai luminat noaptea și aprins Luna.
Ai agitat oceane și ai adus, cu nefericirea-ți, uragane de preapline suferințe.
Ai făcut dragoste cu marea și ai iubit vântul, ți-ai întins aripile pe cer, iar norii ți-au fost complici.
Mi-au crescut multe mâini ca să îți cuprind nemărginirea, iar ochii mi i-ai îmbătat cu dragoste.
Mi-ai luat durerea și ai transformat-o în fluturi nemuritori, mi-ai culcat ispita și mi-ai ars frica.
Mi-ai golit invidia și am zburat tremurând după ce te-am cunoscut în luna cireșilor înfloriți.
Ți-am atins complicii, care mi-au devenit camarazi fideli, cerul devenindu-mi pat.
Am zburat cu pescărușii și am înotat agale cu peștișorii străvezii care ți-au inundat odată sufletul.
Acum invidia crește din nou în mine, mâinile dispar una câte una, iar ochii mi se trezesc.
Fluturii nemuritori uită să își mai sfideze condiția și pescărușii mă lasă să cad în gloata de oameni însetați de basme frânte.
Ascultă-ți pustiul și fii fericit în singurătatea-ți, permanent perindată de nimfe trecătoare, suflet rătăcit.
Mi-ai suflat cu dor și acum doare...