Aprilie, noaptea...

     Indicatoare ghidându-mă spre tine... Le întorc, le mut, mă rătăcesc în frigul nopții și în ceața care cade peste mine. Bufnițe fredonând melodii macabre și strigătele de ajutor ale oamenilor rătăciți înaintea mea pe aici, sunt sunetele ce-mi zbiară-n urechile-mi tăcute. Femei cu capetele acoperite de baticuri sinistre și câini ce latră a pustiu, sunt peste tot în juru-mi. Te caut din priviri, dar felinarul cu lumină gălbuie din capătul aleii este tot ce disting. Mi-e străină strada asta, dar totuși parcă vine din trecut.
     Mașini rablagite și biciclete ruginite... Canale descoperite și borduri ciobite... Mirese rătăcite cu chipuri obosite... Mi-e groază, dar merg înainte. Frig, frică, miros de oameni înghețați de vreme, hoituri la margine de drum. Se aud niște zgomote străine. Zgomot de femeie, de tocuri vulgare pe asfalt. Trece grăbită pe lângă mine de parcă ar ști drumul. O urmăresc, știu unde merge... Ajungem la indicatoarele mele, la răscrucea drumurilor vechi. Fără să ezite merge către stânga. Acum îmi aduc aminte! Linii de tramvai! Case părăsite și chioșcuri gri. Îi simt mirosul dulce al parfumului de prea mult timp rămas pe pielea-i asudată. Aș vrea s-ajung înaintea ei, dar drumul nu-l recunosc în totalitate. Cu pași mărunți și lenți îi urmăresc mișcările șoldurilor de femeie bătrână.
    Grăbește pasul și tocul i se rupe. Își dezgolește picioarele de pantofii șchiopi, iar dresul i se rupe încet. Îl smulge și îl bagă-n geantă, îl îndeasă grăbită sub ciocolata pentru el. Greu țin pasul cu grăbita doamnă. Pe semne că mi-a simțit prezența și frica o inundă și pe ea. Alerg, îmi smulg eșarfa și o arunc în aer să plutească. Roșul inundă întunericul.
     Simt că se apropie. Îi simt mirosul de bărbat iubind o floare. Recunosc copacii aplecați de greutatea frunzelor de plop. Văd macii, acum ofiliți și scuturați. Îmi sună cunoscut și cântecul de leagăn cântat pruncului vecin, bătrân și ramolit acum. Văd casa! E acolo! E în ceață, în întuneric, dar la geam stă și-acum păpușa din cârpe. O văd! Ochii ei din nasturi verzi îmi inundă fericirea. Respirația se oprește, picioarele mi-o iau înainte cu o viteză cutremurătoare. Dar degeaba. Șoldurile bătrâne aleargă înaintea-mi. Și forțez picioarele-mi subțiri de sticlă. Simt cum mușchii îmi cedează. Lacrimi goale îmi alunecă în spate, îmi curg pe umăr și dispar. Neputința mă încearcă, dar o alung ca pe un fulg ce-mi gâdilă ochii în somn profund.
     În peisajul stafidit, crește țanțoș un ghiocel pricăjit. Mă opresc și îl privesc. Tulpina-i verde mă îndeamnă să-l miros. Miroase a el. Ea e floarea ce-o iubește în tăcere.
     Ridic privirea ca dintr-un vis frumos și văd cum picioarele-i crăcănate urcă treptele reci de piatră. Pustiul mă inundă și merg încet spre casa lui cea fermecată. Ușa se închide când pășesc pe prima treaptă. Bat încet în lemnul ars. Sunet gol. Nimic! Bat mai tare cu speranță. Pași grăbiți se aud venind. Dau târcoale ușii, dar nimic... Bat bătaia de pe urmă, dau cu pumnii strânși. Ușa se deschide. Frică sau bucurie? Mi-e greu să deslușesc. Chipul cald și fericit îmi întâmpină venirea, dar în mână ține dresul și ciocolata. Șoldurile apar lângă el. Ochi străini mă privesc curioși.
     - Pe cine căutați? întreabă vocea frumuseții mele.
     - Îmi vreau păpușa înapoi...