Bătrâne, Doamne!

Colorez fiecare mască care-ți ascunde fața
când sufletul îți fumează o țigară.
Asist la fiecare mână aruncată la întâmplare
în gol, desenezi buze.

Apa înoată în mine valul
doar pentru că ți-e sete, draga mea.

El ți-a făcut plăcere din mărgele mici de lut,
le-a ars la lampă și-au murit ca moliile.
Cică fericire!
Doar plăcere. Ca un phoenix mereu bătrân.
Sunt aici acum. Lângă zâmbetul tău,
între poate și poți.

Tac. Taci.
Doar scrisori părăsite de dragoste
ne râd de sus cu poftă.

Am ajuns și
degetele mele îți fumează riduri,
așa cum am promis.

(Andreei)

În colț, voi sta eu!

Am scăpat cupa neagră în care ți se odihneau cuminți ochii
și ce ți-a mai rămas din buză.

Am să-ți fiu o lumânare care te picură mereu pe spate
să mă scurg prin piele, să ajung la ploaie și să mă transform în pietre.
Ca un tobogan care-ncepe dinafară și se termină în tine.
Cuminte, ca o zână bună, îți voi sculpta buza din mine,
ți-o voi așterne la picioare și voi plânge peste ea.
Ultimul plâns, fără lacrimi, o va bucura și-ți va naște tot ce ți-am pierdut.
Va zâmbi urât, atunci când o va face, dar va fuma discret,
continuu și pervers.
Privește-o în oglinda din baie, dimineața. Îți va face cu ochiul și
poate chiar te va săruta.
Las-o acasă când ai să pleci în mare, se va topi și-ți va curge pe piept.
O să fie mai roșie decât cealaltă, cu sâni mai plini și părul blond. 

În colț, voi sta eu, sprijinită de riduri, ghemuită între firele rele ale
bărbii nerase.
Să nu mă deranjezi!