Ghilotinatul

Își cere grăbit iertare de la miile de suflete cocoșate.
Își umple vina cu fapte false, lăsat în mulțime cu ochii întorși spre cer.
Lumi paralizate de flămânde burți asuprite, îl cer pe el răsplată tuturor.
El nu a făcut decât să bea din fântâna viselor deșarte,
A plinului fără de sfârșit, a golului umplut cu bizare senzații de trufie simplă.
Este pus la zid în fața lor, a oamenilor atotștiutori; este o bucată de carne într-o haită de lupi.
Nu vroia decât să poată zbura. Nu râvnea decât bucata de zahar sfărâmat din dosul ușii închise.
O vroia pe ea, pe soția șacalului, demult uitată-n debara alături de celelalte muritoare.
Au fost prinși în tandre îmbrățișări și separați de lumea lor preafericită.
Aici el... Acolo ea... și mulțimea-n mijloc! Urlând acum la el și atunci la ea.
Își imploră iertarea lor, deși știe că nu greșise. Ghilotina era departe până atunci.
Se zbătea în lanțuri văzând peste mulțime cum salvarea lui piere.
A rămas doar sentimentul de pustiu ce-i înconjoară sufletul senin
Și vede cum răsare-n loc de soare, ghilotina, acum cea salvatoare.
Vroia să moară, deși murise odată cu ea, dar a fost lăsat să plece.
Tristețea l-a dus în munți, de unde acum privește peste toate rece.
Ghilotinatul trăiește!

Mâine...

Acum plec...
Privește-mi spatele pierzându-se în umbra purpurie.
Acum te-ntorci și speli cu mintea pata vineție.


Acum cobor...
Pe trepte lustruite de cei care urcau,
Alunec ținându-mă de balustrada întreruptă.


Acum tresar...
De frica lupului bătrân de la marginea pădurii,
Lupt cu ură și cu furie, lăsând pe jos ramuri de măslin.


Acum mă zbat...
Să urc pe lac, să mă țin sfioasă de umbra de copac.
Și murmur ne-ncetat cântul pruncului hoinar.


Acum tac...
Mă bat în piept și-mi suflu-n ceafă aer cald,
Dar tac un timp și respir un ceas.


Acum mă-ntorc...
Fără să am habar, intru și m-așez ușor.
Nu spui nimic și de mână mă apuci în zbor.


Acum iubesc...
Iubirea lor și mă-mpac tremurător cu lumea.
Astăzi voi, de mâine eu...

Eros

Te temi, mamă a iubirii, de plodul tău crescut în frunze de plumb?
Florile câmpului ce vesteau odinioară râuri de fericire, ofilesc pleoapele calului liber de păcat.
Îți mulezi dorința ne-nfricată pe caldarâmuri goale de asfalt, în nopți cu mirosuri de tei stafidit.
Ceaiuri din frunze de mentă, seacă pântecele iubirii eterne.


În lungi călătorii de timp trecut, îți așterni fericirea nașterii pruncului mijlocitor de patimi frumoase.
Îți 'moi zâmbetul șters de lungi frământări, în ape tulburi de grindină topită și ... te rogi.
"Lipsește-L pe prunc de frumuseți chinuitoare, iar dragostea ce-l creează, fă să fie pură și lipsită de viciul geloziei.
Crini și iriși să presari în locul ce devine zăcământ mocirlos, iar zâmbete de in să răsfrângi în suflete sătule."


El crește tăcut și trist în coliba de lemn uscat, cu fluturi bătrâni și meduze spurcate.
Și tace...
Tace tăcerea dorinței, tace tăcerea cumplitei.
Și tace!


În mijloc de Cuptor, își smulge inima tăcută în tăciune de cireș și aruncă săgeți de dragoste ascunsă sub veșmânt de zână bună.
Le primești și mulțumești... Înjuri un timp, timpul scurt în care ai crezut, ai simțit și ai iubit.
Te temi de Erosul ce zace-n tine, te temi că-ncolțește soarele tine.
Te ridici și primești din nou. Una în piept, restul în picioare.
Și taci...
Taci tăcerea plăcerii, taci tăcerea cumplitei.
Și taci!

Ca muză, o buză

     Judecând după trecut, înțeleg că viitorul nu există. La fel cum, mai mult decât superiorul și extraordinarul "tătuc" al filosofiei, Cioran spunea despre viață că "nu se sprijină pe nimic, pentru că îi lipsește și umbra unui argument", asta cred eu despre viitor. Contrar primelor impresii, nu ești aici să citești niște panseuri despre viitor, nici despre trecut. Nici măcar despre viață sau prezent. Ești aici, și o știm bine amândoi, din pură curiozitate. Drept urmare, sunt curioasă cine ești, ce ai făcut în dimineața asta, unde ai dormit sau ce ai debitat în prima discuție pe care ai purtat-o azi. Tot ce știu cu siguranță, este că tu ești curios ce o să se întâmple peste câteva ore, mâine sau peste cinci ani. Dar repet, nu ești aici ca să citești despre viitor.
     Curios este faptul că fiecare curiozitate de-a ta, produce alte curiozități, pentru tine sau pentru alții. La fel de curios este și faptul că deși fiecărui artist îi trebuie o muză, aceasta este diferită nu numai de la om la om, ci și de la lucrare la lucrare. Muza vine din mitologia greacă, unde Muzele erau cele noua fiice ale lui Zeus care erau considerate patroanele artelor. Deci femeia inspiră creațiile de orice fel. De ce? Altă curiozitate de-a mea. Știm bine că Eminescu s-a lăsat inspirat de o "EA", în timp ce Andreea Mantea s-a ales cu numele de "muza donatorilor de spermă". Deci și ea poate fi considerată o muză sau materialul seminal este o artă? 
     Cred că dacă aș spune că acest eseu despre nimic are ca muza o buză, aș crea multe curiozități. M-am gândit la o buză de soare. M-am gândit la buza superioară a lui Cioran sau poate că la buza tremurândă a unui curios. În sfârșit...cert este că muza mea e buza. Buza a devenit în sfârșit o muză.
     Buza lui, e muză acum. Nu el! Doar buza. Amintește-ți chipul unei persoane foarte dragi. Decupează-i buza inferioară și menține-o în aer. O poți vedea? Ți-a venit în minte doar buza decupată de restul chipului? Nu cred și de aceea continuu să spun că buza lui e întruchiparea păcii absolute, dansul copacului cu Luna și  îmbrățișarea viitorului cu certitudinea. Lunecă ușor înapoi după ce este mușcată din curiozitate sau cu emoție. Pe ea se sprijină o altă buză, muză a alteia.