Fiul mării

Valuri limpezi de cristal mă îmbată fără sens. Vrea totul de la mine, dar eu nu dau nimic în schimb. Mă așez și-l țin pe burtă, îl feresc cât pot de mult.

Spuma lor ce cară adesea, mirosul mării inodor, mă răsfață și îmi gâdilă în talpă încercând să mi-l fure. Dar nu-l las nicicum.

- Privește-l de departe și bucură-te de el cât poți! îi spun în treacăt cu o frică știută doar de mine. Poți să faci oricâte, eu nu îl mai las în veci.

Frica îmi sporește și îmi clatină puterea, dar furia ei este nimic pe lângă dorul ce a fost. - Pleacă, spun, fugi în larg și te-nconjoară de delfini.

Mai puternic, parcă, vuietul disperării ei, îmi înmoaie o secunda gândul, ce se stinge înainte să prindă forță într-atât cât să îl dau.

Fug și mă ascund în gând... Ruga mea apune și puterile îmi zboară. Încerc zadarnic să mă zbat și îl scap în ghearele-i murdare.

- Degeaba plângi acum, îmi spune, copil frumos ce zbori prea sus. Nu ți-ai dorit destul pesemne să mă dobori cu un sărut.

- Dă-mi te rog măcar o clipă, sa nu uit ce-a fost al meu. Fii bună și mă ridică-ncet să văd cum plânge în tăcere, sperând c-am să mă-ntorc.

- Ce-am născut, e-al meu de-a pururi. Fără drept mi-ai luat în grabă, pe micuțul străveziu. Din mine s-a născut, în mine o să piară.

Plec, plecată de demult în zorile de mai, în lumina ce stă să moară. Dar mă-ntorc și fac un salt în lumea ne-nfricată.

Scap de frică și de tot, sting Soarele cu Luna, îmi împing micimea spre câmpii far' de păcat. Și mă zbat și îl apuc de un picior.

Mai e puțin și îmi dau duhul, în bătaia vântului cu marea. Dar mă ridic și îmi trag pieptul pe uscat, în dos de mare.

-  Nu te aud! Strigă mai tare, îi spun. Uite-mă cum duc, rodul iubirii tale și iubirea mea în câmp. Spun cuvinte fără noimă, de bucurie stau și plâng.

- Ai să te-ntorci cândva la mine și-ai să pleci fără răspuns. Nu uita că și eu am fost ca tine și uite unde-am ajuns.

Mă întorc zâmbind o clipă, căutând răspuns. Trecând pe lângă nor deasupra-i, spun: - Fiul mării e al meu acum!