Multiplu

Privește-i zâmbetul când doarme și colorează-mi buzele cu roșu aprins.
Trezește-mă în zori cu parfum de soc și șterge-i tâmplele de sudoare.
Plimb-o pe un mal de lac în parc, iar pe mine îmbrățișează-mă până la somn.
Culege-mi margarete și cântă-mi dorul, leagăn-o în balansoar și șoptește-mă pe mine ei.
"Să plece!"


De nu, atunci uită-mă, sapă-mă și sculptează-mi chipul pe aripi de vultur.
Am să-l rog pe vultur să vegheze peste voi. Într-un hoit i-aș transforma ei trupul.
Am să sufăr, am să sfâșii aerul cu miros urât de soc stricat. Dar am să tac.
Mi-ai șoptit numele ei în balansoar. Să plec, zici?!
"Să plece!"

Schiță de femeie cu suflet de păsări călătoare

     Mă uitam cum îmi desenai chipul, mi-l colorai în fiecare zi altfel. Nu îmi plăcea niciodată ce ieșea din mâinile-ți vulgare. Aș vrea să fiu cum eram înainte să apari tu cu talentul tău de pictor în fragedă pruncie. "Să existe o gumă de șters să șteargă fiecare negru și fiecare violet de pe chipul meu." - mă trezeam uneori urlând. Dar degeaba.

     Mă uitam cum îmi conturai și trupul. Îmi schițai un gât subțire și sânii mei luau formă de pepeni uriași, cumpărați la kilogram. Îmi spuneai mereu că sunt prea slabă și mă întrebam când ai să tragi niște linii mai curbate pe foaia ta, cea mult iubită. Așteptam din clipă-n clipă să-mi apară un fund mai mare. Nu a apărut.

     Îmi aduc aminte când mi-ai desenat piciorul stâng. Zâmbesc și acum. Ți-a tremurat mâna de la vânt, iar genunchiul e acum în spate. M-ai iubit și-ai făcut din trupul meu trup de zâne nefericite. N-ai știut cum și inima mi-ai desenat-o în formă de stafidă ce se micșora din zi în zi.

     Spuneai mereu că nu ști ce formă are sufletul și nu l-ai desenat. Cred că nici nu știai de existența lui. Ca un om necredincios care își neagă ateismul de frica bârfelor babelor de pe palier. Eu nu m-am supărat. Așteptam nerăbdătoare clipa în care ai fi ajuns la păr. Dar nu ai apucat.

     M-ai lăsat neterminată, cu mâini prea lungi, picioare scurte și cu ochii mult prea mici. Umbre mi-ai făcut o mie. Sunt peste tot, ca o pată continuă care crește plictisindu-se. Te-ai săturat de mine și-ai plecat. Bine că nu m-ai mototolit. Acum stau și frec ca o nebună umbrele cu unghiile-mi prea scurte.

     Am aflat că te-ai lăsat de desenat când speram c-ai să revii. Mi-am plâns de milă o vreme, dar acum am început să desenez la rându-mi. Fac copaci într-o grădină care-mi va fi loc de veci când am să ard să țin de cald.

     Am învățat chiar cum să fac păsări călătoare și mi-am dat seama că forma asta o mai văzusem undeva. Înainte să vin pe foaia ta, păsări călătoare îmi țineau loc de suflet.

     Acum zbor și nu mi-e dor.

Prima sinucidere

Ai venit neanunțat și mi-ai stropit obrajii cu nisipul fermecat.
Rânjet de copil.

Mi-ai spus că fluturii nu zboară, că ei fac dragoste și plutesc de dor.
Inima flutura pe un picior.

Am ascultat împreună cum cresc frunzele și din zâmbetul lor am fredonat o melodie.
Buze amorțite de plăcere tâmpită.

Respiram în același ritm de muzică țigănească și băteam ușor cu degetul pe geam.
Suflet de țambal.

Ne-am căsătorit mâinile și minciunile ne țineau frumos de ele.
Clovni slinoși deghizați în preoți virtuoși.

Acum mi-am așezat pe un piedestal de ceară ultimul fum dintr-o țigară.
Prima sinucidere e c-un picior afară.