Fiul mării

Valuri limpezi de cristal mă îmbată fără sens. Vrea totul de la mine, dar eu nu dau nimic în schimb. Mă așez și-l țin pe burtă, îl feresc cât pot de mult.

Spuma lor ce cară adesea, mirosul mării inodor, mă răsfață și îmi gâdilă în talpă încercând să mi-l fure. Dar nu-l las nicicum.

- Privește-l de departe și bucură-te de el cât poți! îi spun în treacăt cu o frică știută doar de mine. Poți să faci oricâte, eu nu îl mai las în veci.

Frica îmi sporește și îmi clatină puterea, dar furia ei este nimic pe lângă dorul ce a fost. - Pleacă, spun, fugi în larg și te-nconjoară de delfini.

Mai puternic, parcă, vuietul disperării ei, îmi înmoaie o secunda gândul, ce se stinge înainte să prindă forță într-atât cât să îl dau.

Fug și mă ascund în gând... Ruga mea apune și puterile îmi zboară. Încerc zadarnic să mă zbat și îl scap în ghearele-i murdare.

- Degeaba plângi acum, îmi spune, copil frumos ce zbori prea sus. Nu ți-ai dorit destul pesemne să mă dobori cu un sărut.

- Dă-mi te rog măcar o clipă, sa nu uit ce-a fost al meu. Fii bună și mă ridică-ncet să văd cum plânge în tăcere, sperând c-am să mă-ntorc.

- Ce-am născut, e-al meu de-a pururi. Fără drept mi-ai luat în grabă, pe micuțul străveziu. Din mine s-a născut, în mine o să piară.

Plec, plecată de demult în zorile de mai, în lumina ce stă să moară. Dar mă-ntorc și fac un salt în lumea ne-nfricată.

Scap de frică și de tot, sting Soarele cu Luna, îmi împing micimea spre câmpii far' de păcat. Și mă zbat și îl apuc de un picior.

Mai e puțin și îmi dau duhul, în bătaia vântului cu marea. Dar mă ridic și îmi trag pieptul pe uscat, în dos de mare.

-  Nu te aud! Strigă mai tare, îi spun. Uite-mă cum duc, rodul iubirii tale și iubirea mea în câmp. Spun cuvinte fără noimă, de bucurie stau și plâng.

- Ai să te-ntorci cândva la mine și-ai să pleci fără răspuns. Nu uita că și eu am fost ca tine și uite unde-am ajuns.

Mă întorc zâmbind o clipă, căutând răspuns. Trecând pe lângă nor deasupra-i, spun: - Fiul mării e al meu acum!

Fără gust și fără sens

Mergi agale printre forme de clepsidre. Mâna-ți umblă pe nisip încercând să le oprească într-un punct fără sfârșit. Gem de prune...

Nopți întregi și zile pline de lumină roșie, îți coboară-n amintire, fără loc de ceasuri și timp continuu. Borcane goale...

Lângă tine, pe sub pleoape și pe gură, lunecă încet, dar sigur, luni de viscol și de humă. Te răstoarnă vântul lunii iunie. Sunet de vioară...

Leagăn simplu, fără bare, fără sprijin, îți înmoaie la răstimpuri nodul des de păr de mai. Te ridici mai des decât cobori. Murmur de țambal...

Sus de tot ți se deschide ușa pe care demult ai stins-o. O deschizi și intri-ncet. Lângă geam, e masa cu cafea amară. Miros de tei...

 Luna îți șoptește că trec pe lângă tine, clepsidre pline de mălai. Le respingi și treci poteca, spre cărări cu flori de mac. Gust amar...

Visează-te visând

Uitându-te în uitare, nu îți amintești nimic. Și zaci ascuns printre mormane de hârtii virtuale, încercând să lămurești propriile-ți nelămuriri.

Știi că cineva, undeva, te-ar putea ajuta în căutarea ta nesfârșită a neantului. Știi, dar umbli pe căi ne mai umblate, în îndeplinirea imposibilului.

Zaci și te frămânți, căutând zadarnic să te privești privindu-te. Depășindu-te te înalți în înalt și cobori în lumea lăsată în mlaștina noroioasă.

Te-ai împlinit căutându-te, te-ai fericit bucurându-te de împlinire! Acum așează-te lângă tine și privește-te pe tine, Făt-Frumos!

Mândrește-te lăudându-te. Vestește-i lumii povești nespuse, lovește cu pumnul renașterii tale, în golul plin al inimii ei.

Salvează puterea cuvântului și învie în ei dorul de poveste! Povestindu-ți ție despre iubire, lasă-i să asculte la ușa încrederii în basme!

Și acum trezește-te lămurindu-te de lume și încarcă luna de albastrul cerului tău, în mormanul de suflete uitate în uitare...

Răsăriri de umbre fine

Dacă m-ai întreba Tu, ce face Soarele, ți-aș spune că nu a răsărit niciodată. M-ai contrazice Tu oare, știind totul despre noi?

Dacă Tu ai spune că Luna este nebună, că își sfidează gusturile și își depășește condiția făcând din mare un om de lut, eu aș îndrăzni să te contrazic. Ți-aș aminti și de nopțile cu ea, pline de speranța revenirii lui.

În speranța că lumea toată va respecta umbra și că ar putea răsări în om marea, ai trăit și Tu, nemuritor veșnic și creator de absolut. Oare nu te-ai dezamăgit și pe tine uneori? Oare nu ai vrut și tu să nu mai crezi sau să creezi uneori?

"De ce-urile" au apus de lungă vreme... Dar de ce Soarele și-a creat o obișnuință din a-și întârzia prezența? De ce nu luminează fața omului care încă mai speră în revenirea lui...

Te las să îmi înmoi sufletul și ochii cu vraja înfrigurată a morții, doar dacă lași ca "dor" să devină doar  un nume și o figură de stil, folosită doar de autiștii vindecați de o lume ideală.

Folosește-mi trupul cinstind Soarele, dar sufletu-mi spală de el și du-mă departe. Acolo unde Soarele și Luna sunt departe de a se naște și de a păcătui. Elibereaza-mă de mine și de ei...