Acolo e o doamnă care așteaptă neînfricată gestul domnului ei de a scoate pachetul de țigări din buzunarul hainei ponosite. Nu este nici haina și nici domnul. Gestul i-a fost furat de tânărul ei fecior care își dorește.
Cioburile oglinzii sparte zac și acum sub tălpile lui, dar e plecat de prea mult timp ca să mai simtă. Mirosul țigărilor s-a îmbibat în draperiile vechi ce flutură pe geamul mansardei, de unde acum stă și privește peste case.
Cocktail de mirosuri. Ale draperiei, ale puținului timp ce i-a mai rămas și ale răsăritului peste acoperișuri roșii. Pânze de păianjen îmbracă mașina de scris, la care acum bate...vântul. Vântul este și cel care îi șoptește în urechi să-l lase să plece. Se trezește dând din cap dezaprobator.
Coboară treptele încet. Privește ramele tablourilor goale. Vede printre ele și poza cununiei din grădină. Poză în care e doar el. Spaima îi atinge membrele care încep să tremure pe balustrada întreruptă. Continuă. A șasea treaptă îi amintește de îmbrățișările dulci petrecute în șopron. Și din nou doar el. Lacrimi reci se rostogolesc pe lemnul îmbătat de vreme. Își mută privirea spre colțul cu albume. Răsfoiește grăbită, caută poza de pe plajă. Îl găsește pe el cu buzunarul lui și ... atât. Memoria îi joacă feste și se duce la oglindă. Privește îngrozită dulapul ce parcă a trecut prin ea. Cu furie, își zboară pumnul în oglindă. Numai cioburi. Tălpile încep să-i sîngereze. Cu mâna îl apucă pe cel din călcâi. Își vede gura. Acum și ochii răsar în bucata mică sângerie. Picioare. Cioburi. Oglindă. Cioburi. Oglindă. Picioare. Buzunar. Țigări. Miros. Cioburi. Oglindă. Cioburi. Cioburi. Cioburi de oglindă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu