Ușor senil prin seninătatea-i inocentă, își umblă pașii rătăcind pe câmpii încercate doar de mine. Somn puțin și multă sete îl cuprind de-o dată. Ușor își lasă spatele să alunece pe scoarță și cu gesturi fine, din greșeală, scoate vinul în loc de apă. Ia o-nghițitură, dar greșeala e sublimă. Setea trece, somnul vine, dar dorința e prea mare. Se ridică și pornește. Picioarele, puțin cam bete, îl opresc. Bagă bărbia în piept și sughiță o secundă. Pornește iarăși, cu zâmbetul pe buze. Știe unde sunt și în zig-zag își croiește drum.
Mă plimb ușor în corcoduș și-l privesc, dar nu îl văd. Îl privesc din amintire și încerc să-l conturez. Mână groasă, degete lungi cu unghii late și arcuite; ochi profunzi, încercănați și cenușii; păru-i alunecă pe spate; barba-i deasă îi acoperă bărbia; bust bărbătesc și suflet de copil... S-au copt corcodușele prea din vreme. Parcă era martie acum.
Acum când ploaia îl așteaptă, capul cade de pe umeri. Roșul cerului se-ntunecă. Ciorile și ele pleacă parcă mute. Frica îl cuprinde. Tunete și fulgere, țipete de câini de turmă, oi fugind inspre oraș. Beat de vin și fericire, râde groaznic și se-mpiedică de sine. Cade pe pământul rece și-i miroase iarba udă. Gustă roua veche, se strâmbă și greu pornește.
Unde hoinărește-n prag de ploaie? Nori negrii se apropie rapid pe deasupra corcodușului. Cobor cu grija sandalelor de piele roșie. Mă așez lângă trunchi și mănânc acrituri. Picuri mari îmi cad pe fustă, pe obraz și pe picior. Mă uit spre cer ca să-nțeleg cât de repede mă va uda. O picătură îmi atinge ochiul rece. Lăcrimez și o șterg. Picuri încep s-ajungă și pe mâini de-acum. Unul îmi atinge ceafa și cu repeziciune îmi atinge buzele și frate-său. Dar e vin, nu ploaie seacă!
Grăbește pasul. Se trezește. Ud până la piele, strigă tare cu mâinile făcute pâlnie:
- Ieși 'naintea-mi! Eu sunt, beat, dar vin la tine!
Urechile și le-ncordează, dar vorbește singur. El și ploaia. Groaznic mai e frigul când e ud și vânt afară. Merge-n grabă, dar grele-i sunt hainele. Dă jos cămașa și pe piele-i plouă acum ploaia. Zărește corcodușul mult iubit și răsuflă ușurat. Înc-un pic și de mână își va ține fata.
Înghemuită și zgribulită, strângându-mi picioarele la piept, capu-mi plec peste genunchi. Stau așa o vreme și încep să plâng. Ridic ochii și zăresc un trup de flăcău grăbindu-se spre mine. În sfârșit! Mâinile-i subțiri cu degete scurte se întind spre mine. Ochii mici și verzi mă privesc cu dragoste și dor.
Dar el unde-i oare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu