Trecut, prezent, viitor coșmar

Goală între femei prezente, râvnindu-te ca pe o bucată de carne crudă, în foamete deplină.
Goală prin goliciunea-mi pustiită de privirea-ți fulgerătoare-n întuneric.
Goală în mulțimea de sclave erotice, de prea pline dorințe carnale.
Sfâșiindu-te te vor fura, te vor folosi și îți vor da drumul în sălbăticie.
Îmi vor râde nefericirea, în timp ce tu vei galopa în alte lumi, pierdut printre femei sterile.

Goală m-ai lăsat, dar plină mă vei regăsi...
Plină de altul, fericită de alt răpit întârziat, mângâiată de mâini ruginite și privită de ochi ofiliți.
Mă vei regăsi ridată și scofâlcită-mi va fi gura prea mult rujată de roșul stors din fructu-ți preferat.
Lângă mine va zace încovoiată geanta cu poze arse și cu oglinda spartă reflectându-ți încă chipul.
Gol îmi va fi și pântecul însângerat de unghiile-ți pătimașe, urme rămase peste ani în pielea-mi uscată.

Vei încerca poate să m-acoperi, să îmi speli rușinea cu corpu-ți petrecut peste sânii lăsați de vreme.
Să-mi maschezi bazinul flasc și să-mi ferești genunchii ascuțiți, vei încerca răzbind doar clipe scurte.
Te vei lupta cu tinerețea-ți târzie și cu bătrânețea-mi timpurie, dar vei ceda sub presiuni cerești.
Vei dori să-ți răscumperi moștenirea lăsată-n urmă de setea aventurii, de frumusețea femeilor vulgare.
Îmbrățișarea revederii va fi ca umbra fumului lăsată pe un perete de mansardă în apus: spectaculos, dar risipindu-se încet spre geam.

Vei afla atunci cât de așteptat ai fost în pasul meu de zi cu zi.
Vei ști atunci, de singura clipă în care ai fost dorit și vei cădea secerat în genunchi de durerea nesiguranței tale.
Vei dori timpul de atunci să șteargă clipele de azi, trecutul să ia locul viitorului și prezentul să se cearnă-n amintiri.
Vei sta ghemuit la patul morții mele, te vei ruga crezând cu adevărat și vei cere milostiv iertare netrebniciei tale.
Te voi ierta și îți voi șopti liniștea tăcută peste ochi, triști acum, dar zâmbitori de-a pururi.

Te zbați în brațele ei și alergi grăbit la mine, astfel toate se vor șterge și trecutul de atunci e viitor acum.
Prezentul e palpabil, iar patul morții e leagănul pruncului dorit.
Femei sterile sunt și-acum când te-ai trezit, dar pentru alți netrebnici fricoși și lași.
Îmi privești prea plinul și nu îți poți imagina goliciunea-mi, deși ai văzut-o de atâtea ori. Îmbrăcată pe veci voi fi.
Zâmbești coșmarului și spui încet: "Te-am învins!".

Unde?

Unde îți așterni petalele zburătoare și unde dormi când ți-e somn, crăiasă minunată?
Spune-mi să m-ascund și eu în locul prea fericit și să-mi zburd și eu degetele în zăpadă caldă de primăvară.
Ochii-ți umblă-n locuri neștiute. Unde vara-i rece și iarna-i primăvară pentru tine. Unde?
Zi-mi cum faci să fac și eu. Cine te urmează și cine îți crede fericirea?
Unde-ți gonește gândul când se zbate-n loc de prea mult timp? Unde alergi așa grăbită?
Arata-mi drumul cel mai scurt și voi face invers, numai spune-mi unde trebuie s-ajung.
Unde-ți duci dorul încărcat de povara groaznicei și unde-ți duci cumplita trenă?
Unde apune ura și se naște iubirea?
Învață-mă despre tine și lucrează-mi sufletul în andrele de lut necopt.
Sculptează-mi mâinile din piatră seacă și du-mă departe, unde cresc zâmbete.
Tu, crăiasă a minții mele, culcă-te în fân și visează-mă așa cum ești.
Unde crești purtată de gându-mi prea pustiu?
Unde-s undele de sunet fierbinte ce te răcoresc în cap de decembrie?

Doamnă dragă

Dragă moarte, babă bătrână și vis fără nume, neștiută până de curând,
Uită-ți păcatul și vino cu mine să iubim un apus, în mal de mare și pădure de castani.


Scumpă doamnă fără glas, cu chip rătăcit sub pași molcomi de broscoi,
Hai în lume să privești cum mama își iubește pruncul și soarele răsare negreșit.


Iubite înger al eternului respins,
Aleargă în vântul verii și dorește-ți un  strop de roșu cafeniu...


Prieten drag, uitat în timp de ruguri aprinse și nestinse păcate,
Umblă în noapte purtat doar de dor și mânat de dorință neînfricată, în alei lungi umbrite doar de cer.


Săracă fată, lăsată oarbă și fără gânduri duioase,
Mergi în pace, pe cărări uitate și plimbă-ți fiorul rece în deșerturi de chihlimbar.


Fată tristă, dragă soră,
Amintește-ți-l cu gânduri bune, pe el care te-a adus aici și recunoaște-ți că din iubire te frămânți.
Stropește-ți buzele cu roșu aprins, părul prindeți-l la spate și ieși în lume de îl caută printre străini.
Cere-ți iertare negreșit pentru uitarea ce i-ai dat-o și ține-l de mână plimbându-l între maci.
Și de refuzi, răzbună-ți răzbunarea-n altă parte...
Pe mine lasă-mă măcar un ceas să mai iubesc, apoi sufletul uită-mi-l la el, iar trupul rătăcește-l după plac.

Ghilotinatul

Își cere grăbit iertare de la miile de suflete cocoșate.
Își umple vina cu fapte false, lăsat în mulțime cu ochii întorși spre cer.
Lumi paralizate de flămânde burți asuprite, îl cer pe el răsplată tuturor.
El nu a făcut decât să bea din fântâna viselor deșarte,
A plinului fără de sfârșit, a golului umplut cu bizare senzații de trufie simplă.
Este pus la zid în fața lor, a oamenilor atotștiutori; este o bucată de carne într-o haită de lupi.
Nu vroia decât să poată zbura. Nu râvnea decât bucata de zahar sfărâmat din dosul ușii închise.
O vroia pe ea, pe soția șacalului, demult uitată-n debara alături de celelalte muritoare.
Au fost prinși în tandre îmbrățișări și separați de lumea lor preafericită.
Aici el... Acolo ea... și mulțimea-n mijloc! Urlând acum la el și atunci la ea.
Își imploră iertarea lor, deși știe că nu greșise. Ghilotina era departe până atunci.
Se zbătea în lanțuri văzând peste mulțime cum salvarea lui piere.
A rămas doar sentimentul de pustiu ce-i înconjoară sufletul senin
Și vede cum răsare-n loc de soare, ghilotina, acum cea salvatoare.
Vroia să moară, deși murise odată cu ea, dar a fost lăsat să plece.
Tristețea l-a dus în munți, de unde acum privește peste toate rece.
Ghilotinatul trăiește!

Mâine...

Acum plec...
Privește-mi spatele pierzându-se în umbra purpurie.
Acum te-ntorci și speli cu mintea pata vineție.


Acum cobor...
Pe trepte lustruite de cei care urcau,
Alunec ținându-mă de balustrada întreruptă.


Acum tresar...
De frica lupului bătrân de la marginea pădurii,
Lupt cu ură și cu furie, lăsând pe jos ramuri de măslin.


Acum mă zbat...
Să urc pe lac, să mă țin sfioasă de umbra de copac.
Și murmur ne-ncetat cântul pruncului hoinar.


Acum tac...
Mă bat în piept și-mi suflu-n ceafă aer cald,
Dar tac un timp și respir un ceas.


Acum mă-ntorc...
Fără să am habar, intru și m-așez ușor.
Nu spui nimic și de mână mă apuci în zbor.


Acum iubesc...
Iubirea lor și mă-mpac tremurător cu lumea.
Astăzi voi, de mâine eu...

Eros

Te temi, mamă a iubirii, de plodul tău crescut în frunze de plumb?
Florile câmpului ce vesteau odinioară râuri de fericire, ofilesc pleoapele calului liber de păcat.
Îți mulezi dorința ne-nfricată pe caldarâmuri goale de asfalt, în nopți cu mirosuri de tei stafidit.
Ceaiuri din frunze de mentă, seacă pântecele iubirii eterne.


În lungi călătorii de timp trecut, îți așterni fericirea nașterii pruncului mijlocitor de patimi frumoase.
Îți 'moi zâmbetul șters de lungi frământări, în ape tulburi de grindină topită și ... te rogi.
"Lipsește-L pe prunc de frumuseți chinuitoare, iar dragostea ce-l creează, fă să fie pură și lipsită de viciul geloziei.
Crini și iriși să presari în locul ce devine zăcământ mocirlos, iar zâmbete de in să răsfrângi în suflete sătule."


El crește tăcut și trist în coliba de lemn uscat, cu fluturi bătrâni și meduze spurcate.
Și tace...
Tace tăcerea dorinței, tace tăcerea cumplitei.
Și tace!


În mijloc de Cuptor, își smulge inima tăcută în tăciune de cireș și aruncă săgeți de dragoste ascunsă sub veșmânt de zână bună.
Le primești și mulțumești... Înjuri un timp, timpul scurt în care ai crezut, ai simțit și ai iubit.
Te temi de Erosul ce zace-n tine, te temi că-ncolțește soarele tine.
Te ridici și primești din nou. Una în piept, restul în picioare.
Și taci...
Taci tăcerea plăcerii, taci tăcerea cumplitei.
Și taci!

Ca muză, o buză

     Judecând după trecut, înțeleg că viitorul nu există. La fel cum, mai mult decât superiorul și extraordinarul "tătuc" al filosofiei, Cioran spunea despre viață că "nu se sprijină pe nimic, pentru că îi lipsește și umbra unui argument", asta cred eu despre viitor. Contrar primelor impresii, nu ești aici să citești niște panseuri despre viitor, nici despre trecut. Nici măcar despre viață sau prezent. Ești aici, și o știm bine amândoi, din pură curiozitate. Drept urmare, sunt curioasă cine ești, ce ai făcut în dimineața asta, unde ai dormit sau ce ai debitat în prima discuție pe care ai purtat-o azi. Tot ce știu cu siguranță, este că tu ești curios ce o să se întâmple peste câteva ore, mâine sau peste cinci ani. Dar repet, nu ești aici ca să citești despre viitor.
     Curios este faptul că fiecare curiozitate de-a ta, produce alte curiozități, pentru tine sau pentru alții. La fel de curios este și faptul că deși fiecărui artist îi trebuie o muză, aceasta este diferită nu numai de la om la om, ci și de la lucrare la lucrare. Muza vine din mitologia greacă, unde Muzele erau cele noua fiice ale lui Zeus care erau considerate patroanele artelor. Deci femeia inspiră creațiile de orice fel. De ce? Altă curiozitate de-a mea. Știm bine că Eminescu s-a lăsat inspirat de o "EA", în timp ce Andreea Mantea s-a ales cu numele de "muza donatorilor de spermă". Deci și ea poate fi considerată o muză sau materialul seminal este o artă? 
     Cred că dacă aș spune că acest eseu despre nimic are ca muza o buză, aș crea multe curiozități. M-am gândit la o buză de soare. M-am gândit la buza superioară a lui Cioran sau poate că la buza tremurândă a unui curios. În sfârșit...cert este că muza mea e buza. Buza a devenit în sfârșit o muză.
     Buza lui, e muză acum. Nu el! Doar buza. Amintește-ți chipul unei persoane foarte dragi. Decupează-i buza inferioară și menține-o în aer. O poți vedea? Ți-a venit în minte doar buza decupată de restul chipului? Nu cred și de aceea continuu să spun că buza lui e întruchiparea păcii absolute, dansul copacului cu Luna și  îmbrățișarea viitorului cu certitudinea. Lunecă ușor înapoi după ce este mușcată din curiozitate sau cu emoție. Pe ea se sprijină o altă buză, muză a alteia.

Fiul mării

Valuri limpezi de cristal mă îmbată fără sens. Vrea totul de la mine, dar eu nu dau nimic în schimb. Mă așez și-l țin pe burtă, îl feresc cât pot de mult.

Spuma lor ce cară adesea, mirosul mării inodor, mă răsfață și îmi gâdilă în talpă încercând să mi-l fure. Dar nu-l las nicicum.

- Privește-l de departe și bucură-te de el cât poți! îi spun în treacăt cu o frică știută doar de mine. Poți să faci oricâte, eu nu îl mai las în veci.

Frica îmi sporește și îmi clatină puterea, dar furia ei este nimic pe lângă dorul ce a fost. - Pleacă, spun, fugi în larg și te-nconjoară de delfini.

Mai puternic, parcă, vuietul disperării ei, îmi înmoaie o secunda gândul, ce se stinge înainte să prindă forță într-atât cât să îl dau.

Fug și mă ascund în gând... Ruga mea apune și puterile îmi zboară. Încerc zadarnic să mă zbat și îl scap în ghearele-i murdare.

- Degeaba plângi acum, îmi spune, copil frumos ce zbori prea sus. Nu ți-ai dorit destul pesemne să mă dobori cu un sărut.

- Dă-mi te rog măcar o clipă, sa nu uit ce-a fost al meu. Fii bună și mă ridică-ncet să văd cum plânge în tăcere, sperând c-am să mă-ntorc.

- Ce-am născut, e-al meu de-a pururi. Fără drept mi-ai luat în grabă, pe micuțul străveziu. Din mine s-a născut, în mine o să piară.

Plec, plecată de demult în zorile de mai, în lumina ce stă să moară. Dar mă-ntorc și fac un salt în lumea ne-nfricată.

Scap de frică și de tot, sting Soarele cu Luna, îmi împing micimea spre câmpii far' de păcat. Și mă zbat și îl apuc de un picior.

Mai e puțin și îmi dau duhul, în bătaia vântului cu marea. Dar mă ridic și îmi trag pieptul pe uscat, în dos de mare.

-  Nu te aud! Strigă mai tare, îi spun. Uite-mă cum duc, rodul iubirii tale și iubirea mea în câmp. Spun cuvinte fără noimă, de bucurie stau și plâng.

- Ai să te-ntorci cândva la mine și-ai să pleci fără răspuns. Nu uita că și eu am fost ca tine și uite unde-am ajuns.

Mă întorc zâmbind o clipă, căutând răspuns. Trecând pe lângă nor deasupra-i, spun: - Fiul mării e al meu acum!

Fără gust și fără sens

Mergi agale printre forme de clepsidre. Mâna-ți umblă pe nisip încercând să le oprească într-un punct fără sfârșit. Gem de prune...

Nopți întregi și zile pline de lumină roșie, îți coboară-n amintire, fără loc de ceasuri și timp continuu. Borcane goale...

Lângă tine, pe sub pleoape și pe gură, lunecă încet, dar sigur, luni de viscol și de humă. Te răstoarnă vântul lunii iunie. Sunet de vioară...

Leagăn simplu, fără bare, fără sprijin, îți înmoaie la răstimpuri nodul des de păr de mai. Te ridici mai des decât cobori. Murmur de țambal...

Sus de tot ți se deschide ușa pe care demult ai stins-o. O deschizi și intri-ncet. Lângă geam, e masa cu cafea amară. Miros de tei...

 Luna îți șoptește că trec pe lângă tine, clepsidre pline de mălai. Le respingi și treci poteca, spre cărări cu flori de mac. Gust amar...

Visează-te visând

Uitându-te în uitare, nu îți amintești nimic. Și zaci ascuns printre mormane de hârtii virtuale, încercând să lămurești propriile-ți nelămuriri.

Știi că cineva, undeva, te-ar putea ajuta în căutarea ta nesfârșită a neantului. Știi, dar umbli pe căi ne mai umblate, în îndeplinirea imposibilului.

Zaci și te frămânți, căutând zadarnic să te privești privindu-te. Depășindu-te te înalți în înalt și cobori în lumea lăsată în mlaștina noroioasă.

Te-ai împlinit căutându-te, te-ai fericit bucurându-te de împlinire! Acum așează-te lângă tine și privește-te pe tine, Făt-Frumos!

Mândrește-te lăudându-te. Vestește-i lumii povești nespuse, lovește cu pumnul renașterii tale, în golul plin al inimii ei.

Salvează puterea cuvântului și învie în ei dorul de poveste! Povestindu-ți ție despre iubire, lasă-i să asculte la ușa încrederii în basme!

Și acum trezește-te lămurindu-te de lume și încarcă luna de albastrul cerului tău, în mormanul de suflete uitate în uitare...