O ușoară amnezie

Unghii roșii, părul moale,
Lebede pe-un lac în mare...
În mare depărtare și-ntr-un loc plouat de soare.

Amintiri puține, umbrele multe,
Jocuri de copii pe punte...
Pe puntea lacului fierbinte în luminiș de munte.

Ploi mărunte, lacrimi scurte
Lumea pleacă și dispare...
Dispare-n zare, dar toate se întorc în mare.

Nu știu cât timp a trecut. Nu știu cât timp a trecut de la ultima țigară. Am stins-o acum, am uitat-o undeva sau poate că nu am mai fumat de-o zi întreagă...

Corcoduș, uitarea vine!

     Ușor senil prin seninătatea-i inocentă, își umblă pașii rătăcind pe câmpii încercate doar de mine. Somn puțin și multă sete îl cuprind de-o dată. Ușor își lasă spatele să alunece pe scoarță și cu gesturi fine, din greșeală, scoate vinul în loc de apă. Ia o-nghițitură, dar greșeala e sublimă. Setea trece, somnul vine, dar dorința e prea mare. Se ridică și pornește. Picioarele, puțin cam bete, îl opresc. Bagă bărbia în piept și sughiță o secundă. Pornește iarăși, cu zâmbetul pe buze. Știe unde sunt și în zig-zag își croiește drum.

     Mă plimb ușor în corcoduș și-l privesc, dar nu îl văd. Îl privesc din amintire și încerc să-l conturez. Mână groasă, degete lungi cu unghii late și arcuite;  ochi profunzi, încercănați și cenușii; păru-i alunecă pe spate; barba-i deasă îi acoperă bărbia; bust bărbătesc și suflet de copil... S-au copt corcodușele prea din vreme. Parcă era martie acum.

     Acum când ploaia îl așteaptă, capul cade de pe umeri. Roșul cerului se-ntunecă. Ciorile și ele pleacă parcă mute. Frica îl cuprinde. Tunete și fulgere, țipete de câini de turmă, oi fugind inspre oraș. Beat de vin și fericire, râde groaznic și se-mpiedică de sine. Cade pe pământul rece și-i miroase iarba udă. Gustă roua veche, se strâmbă și greu pornește.

     Unde hoinărește-n prag de ploaie? Nori negrii se apropie rapid pe deasupra corcodușului. Cobor cu grija sandalelor de piele roșie. Mă așez lângă trunchi și mănânc acrituri. Picuri mari îmi cad pe fustă, pe obraz și pe picior. Mă uit spre cer ca să-nțeleg cât de repede mă va uda. O picătură îmi atinge ochiul rece. Lăcrimez și o șterg. Picuri încep s-ajungă și pe mâini de-acum. Unul îmi atinge ceafa și cu repeziciune îmi atinge buzele și frate-său. Dar e vin, nu ploaie seacă!

      Grăbește pasul. Se trezește. Ud până la piele, strigă tare cu mâinile făcute pâlnie:
     - Ieși 'naintea-mi! Eu sunt, beat, dar vin la tine!
     Urechile și le-ncordează, dar vorbește singur. El și ploaia. Groaznic mai e frigul când e ud și vânt afară. Merge-n grabă, dar grele-i sunt hainele. Dă jos cămașa și pe piele-i plouă acum ploaia. Zărește corcodușul mult iubit și răsuflă ușurat. Înc-un pic și de mână își va ține fata.

     Înghemuită și zgribulită, strângându-mi picioarele la piept, capu-mi plec peste genunchi. Stau așa o vreme și încep să plâng. Ridic ochii și zăresc un trup de flăcău grăbindu-se spre mine. În sfârșit! Mâinile-i subțiri cu degete scurte se întind spre mine. Ochii mici și verzi mă privesc cu dragoste și dor. 
     Dar el unde-i oare?
 

Doi câte doi

(Exercițiu de imaginație: Sunteți unul dintre ei. Roșii, verzi, galbeni sau albaștrii)

Mici gândaci multicolori mi se plimbă pe mână cu scop precis sa-mi sărute ochii.
Ce senzație de ușor dispreț amestecându-se cu plăcere chinuitoare...
Umblă câte doi, în șiruri de câte șase, în rânduri de câte trei.
Merg voioși. Aproape că-i aud fredonând și fluierând cântu-mi preferat.
Duc în spate fărâmițe mici de frunze de ceai și frunze de tutun uscat de soare.
Îi privesc și le ghicesc traseul: mână, umăr, gât, bărbie, buze, nas, pleoape-nchise.
Nici nu știu dacă mă tem. Sau mă bucur oare?
Pielea-mi face riduri scurte, trecătoare. Se încruntă, se jupoaie, se miră-nloc să doară.
Îmi mângâie ușor, mici locuri neatinse. Se apropie încet de umăr.
Dar surpriză! Gâtul îl ocolesc și se duc în jos, pe spate.
Dacă ochii sunt țelul, dacă drumul scurt indică buzele și nasul, unde-anume hoinăresc?
Aștept curioasă, cu mici spasme la curbe bruște. Nu-nțeleg ce fac. Cum fac?
Se rotesc în cercuri scurte, șerpuiesc în linii mute...
Se strâng toți laolaltă, fug, se-mprăștie de-odată. Pe semne că-i furtună acolo-n spate?
Simt mici picuri de apă sărată, cum se rostogolesc ușor pe păr, pe pori, pe nori...
S-au speriat și ei, micuții, și-au fugit la subțiori. Mă gâdilă, mă pișcă și mă mușcă ușor de frică.
Își fac curaj și își reiau formația, doi câte doi, în șiruri de câte șase, în rânduri de câte trei.
De pe coloană, urcă stângaci pe ceafă. Se plimbă și privesc direct în față.
Prin păr îi simt acum cum cu greu își fac cărare, se împiedică, dar merg mai tare.
Încep să fluiere din nou, fiecare după gust și inspirație. Haosul devine grație.
Fruntea-i loc de pelerinaj, se pare, dar alunecă atunci când încet coboară.
Se țin strâns de părul dat pe față:
     - Nu mai vrem s-atingem ochii negrii-cenușii. Vrem acasă, fericiți!
Mă încrunt. Îi ridic și-i pun mai sus. Le fac semn să zboare acum.
Dar nu vor, se luptă-un pic. Se smucesc, se trag 'napoi, se feresc de mâna-mi mică.
Suflu-ncet prin spate, să le dau curaj să poată. Se desprind și se înalță.
     - Vă eliberez acum. De dor, de ploaie și de nori...
Zboară liniștiți, doi câte doi,  în șiruri de câte șase, în rânduri de câte trei.

Ai, mi-ai, ți-am

Ai  așezat liniștea în haos și ai așternut cearceafuri de mătase peste paturi de cleștar.
Ai uns cu nectarul fericirii tale, păduri de salcâm uscat și pâlcuri de floare de colț.
Ai atins cu mâna Soarele și ai împărțit lumina întunecimii, ai luminat noaptea și aprins Luna.
Ai agitat oceane și ai adus, cu nefericirea-ți, uragane de preapline suferințe.
Ai făcut dragoste cu marea și ai iubit vântul, ți-ai întins aripile pe cer, iar norii ți-au fost complici.
Mi-au crescut multe mâini ca să îți cuprind nemărginirea, iar ochii mi i-ai îmbătat cu dragoste.
Mi-ai luat durerea și ai transformat-o în fluturi nemuritori, mi-ai culcat ispita și mi-ai ars frica.
Mi-ai golit invidia și am zburat tremurând după ce te-am cunoscut în luna cireșilor înfloriți.
Ți-am atins complicii, care mi-au devenit camarazi fideli, cerul devenindu-mi pat.
Am zburat cu pescărușii și am înotat agale cu peștișorii străvezii care ți-au inundat odată sufletul.
Acum invidia crește din nou în mine, mâinile dispar una câte una, iar ochii mi se trezesc.
Fluturii nemuritori uită să își mai sfideze condiția și pescărușii mă lasă să cad în gloata de oameni însetați de basme frânte.
Ascultă-ți pustiul și fii fericit în singurătatea-ți, permanent perindată de nimfe trecătoare, suflet rătăcit.
Mi-ai suflat cu dor și acum doare...

Fenomenul România vs Fenomenul Pitești

     Te învârți, te strecori, te bagă la fund... Îți spală creierul și te reeducă oameni școliți în Ferentari, cu ilustre doctorate în șmecherii infantile și cu pretenții de împărați nedescoperiți. Călăi de primă mână, neprimind în prealabil "reeducarea salvatoare". Călăi cu scop precis de a-ți șterge credința în suprem - în superior ceresc, în Dumnezeu, în arhitecți supremi, în orice e dificil de folosit ca manipulare și de a-ți introduce în loc munca în folosul patriei, a societății înconjurătoare, de preferat cea a voluntariatului - sunt și acum. Sunt urmașii celor de atunci. Diferit stil de cel apus, totuși. Sub un alt nume, al democrației, comunismul își continuă mersul firesc al lucrurilor uitate. Violența și înfometarea cruntă a maselor este înlocuită acum de psihologia timpului insuficient, a gândirii limitate și impulsive. Dar ce se face acum democrația, când comunismul este din ce în ce mai regretat?
     Aceeași Mărie, cu o altă pălărie...

Aprilie, noaptea...

     Indicatoare ghidându-mă spre tine... Le întorc, le mut, mă rătăcesc în frigul nopții și în ceața care cade peste mine. Bufnițe fredonând melodii macabre și strigătele de ajutor ale oamenilor rătăciți înaintea mea pe aici, sunt sunetele ce-mi zbiară-n urechile-mi tăcute. Femei cu capetele acoperite de baticuri sinistre și câini ce latră a pustiu, sunt peste tot în juru-mi. Te caut din priviri, dar felinarul cu lumină gălbuie din capătul aleii este tot ce disting. Mi-e străină strada asta, dar totuși parcă vine din trecut.
     Mașini rablagite și biciclete ruginite... Canale descoperite și borduri ciobite... Mirese rătăcite cu chipuri obosite... Mi-e groază, dar merg înainte. Frig, frică, miros de oameni înghețați de vreme, hoituri la margine de drum. Se aud niște zgomote străine. Zgomot de femeie, de tocuri vulgare pe asfalt. Trece grăbită pe lângă mine de parcă ar ști drumul. O urmăresc, știu unde merge... Ajungem la indicatoarele mele, la răscrucea drumurilor vechi. Fără să ezite merge către stânga. Acum îmi aduc aminte! Linii de tramvai! Case părăsite și chioșcuri gri. Îi simt mirosul dulce al parfumului de prea mult timp rămas pe pielea-i asudată. Aș vrea s-ajung înaintea ei, dar drumul nu-l recunosc în totalitate. Cu pași mărunți și lenți îi urmăresc mișcările șoldurilor de femeie bătrână.
    Grăbește pasul și tocul i se rupe. Își dezgolește picioarele de pantofii șchiopi, iar dresul i se rupe încet. Îl smulge și îl bagă-n geantă, îl îndeasă grăbită sub ciocolata pentru el. Greu țin pasul cu grăbita doamnă. Pe semne că mi-a simțit prezența și frica o inundă și pe ea. Alerg, îmi smulg eșarfa și o arunc în aer să plutească. Roșul inundă întunericul.
     Simt că se apropie. Îi simt mirosul de bărbat iubind o floare. Recunosc copacii aplecați de greutatea frunzelor de plop. Văd macii, acum ofiliți și scuturați. Îmi sună cunoscut și cântecul de leagăn cântat pruncului vecin, bătrân și ramolit acum. Văd casa! E acolo! E în ceață, în întuneric, dar la geam stă și-acum păpușa din cârpe. O văd! Ochii ei din nasturi verzi îmi inundă fericirea. Respirația se oprește, picioarele mi-o iau înainte cu o viteză cutremurătoare. Dar degeaba. Șoldurile bătrâne aleargă înaintea-mi. Și forțez picioarele-mi subțiri de sticlă. Simt cum mușchii îmi cedează. Lacrimi goale îmi alunecă în spate, îmi curg pe umăr și dispar. Neputința mă încearcă, dar o alung ca pe un fulg ce-mi gâdilă ochii în somn profund.
     În peisajul stafidit, crește țanțoș un ghiocel pricăjit. Mă opresc și îl privesc. Tulpina-i verde mă îndeamnă să-l miros. Miroase a el. Ea e floarea ce-o iubește în tăcere.
     Ridic privirea ca dintr-un vis frumos și văd cum picioarele-i crăcănate urcă treptele reci de piatră. Pustiul mă inundă și merg încet spre casa lui cea fermecată. Ușa se închide când pășesc pe prima treaptă. Bat încet în lemnul ars. Sunet gol. Nimic! Bat mai tare cu speranță. Pași grăbiți se aud venind. Dau târcoale ușii, dar nimic... Bat bătaia de pe urmă, dau cu pumnii strânși. Ușa se deschide. Frică sau bucurie? Mi-e greu să deslușesc. Chipul cald și fericit îmi întâmpină venirea, dar în mână ține dresul și ciocolata. Șoldurile apar lângă el. Ochi străini mă privesc curioși.
     - Pe cine căutați? întreabă vocea frumuseții mele.
     - Îmi vreau păpușa înapoi...

Trecut, prezent, viitor coșmar

Goală între femei prezente, râvnindu-te ca pe o bucată de carne crudă, în foamete deplină.
Goală prin goliciunea-mi pustiită de privirea-ți fulgerătoare-n întuneric.
Goală în mulțimea de sclave erotice, de prea pline dorințe carnale.
Sfâșiindu-te te vor fura, te vor folosi și îți vor da drumul în sălbăticie.
Îmi vor râde nefericirea, în timp ce tu vei galopa în alte lumi, pierdut printre femei sterile.

Goală m-ai lăsat, dar plină mă vei regăsi...
Plină de altul, fericită de alt răpit întârziat, mângâiată de mâini ruginite și privită de ochi ofiliți.
Mă vei regăsi ridată și scofâlcită-mi va fi gura prea mult rujată de roșul stors din fructu-ți preferat.
Lângă mine va zace încovoiată geanta cu poze arse și cu oglinda spartă reflectându-ți încă chipul.
Gol îmi va fi și pântecul însângerat de unghiile-ți pătimașe, urme rămase peste ani în pielea-mi uscată.

Vei încerca poate să m-acoperi, să îmi speli rușinea cu corpu-ți petrecut peste sânii lăsați de vreme.
Să-mi maschezi bazinul flasc și să-mi ferești genunchii ascuțiți, vei încerca răzbind doar clipe scurte.
Te vei lupta cu tinerețea-ți târzie și cu bătrânețea-mi timpurie, dar vei ceda sub presiuni cerești.
Vei dori să-ți răscumperi moștenirea lăsată-n urmă de setea aventurii, de frumusețea femeilor vulgare.
Îmbrățișarea revederii va fi ca umbra fumului lăsată pe un perete de mansardă în apus: spectaculos, dar risipindu-se încet spre geam.

Vei afla atunci cât de așteptat ai fost în pasul meu de zi cu zi.
Vei ști atunci, de singura clipă în care ai fost dorit și vei cădea secerat în genunchi de durerea nesiguranței tale.
Vei dori timpul de atunci să șteargă clipele de azi, trecutul să ia locul viitorului și prezentul să se cearnă-n amintiri.
Vei sta ghemuit la patul morții mele, te vei ruga crezând cu adevărat și vei cere milostiv iertare netrebniciei tale.
Te voi ierta și îți voi șopti liniștea tăcută peste ochi, triști acum, dar zâmbitori de-a pururi.

Te zbați în brațele ei și alergi grăbit la mine, astfel toate se vor șterge și trecutul de atunci e viitor acum.
Prezentul e palpabil, iar patul morții e leagănul pruncului dorit.
Femei sterile sunt și-acum când te-ai trezit, dar pentru alți netrebnici fricoși și lași.
Îmi privești prea plinul și nu îți poți imagina goliciunea-mi, deși ai văzut-o de atâtea ori. Îmbrăcată pe veci voi fi.
Zâmbești coșmarului și spui încet: "Te-am învins!".

Unde?

Unde îți așterni petalele zburătoare și unde dormi când ți-e somn, crăiasă minunată?
Spune-mi să m-ascund și eu în locul prea fericit și să-mi zburd și eu degetele în zăpadă caldă de primăvară.
Ochii-ți umblă-n locuri neștiute. Unde vara-i rece și iarna-i primăvară pentru tine. Unde?
Zi-mi cum faci să fac și eu. Cine te urmează și cine îți crede fericirea?
Unde-ți gonește gândul când se zbate-n loc de prea mult timp? Unde alergi așa grăbită?
Arata-mi drumul cel mai scurt și voi face invers, numai spune-mi unde trebuie s-ajung.
Unde-ți duci dorul încărcat de povara groaznicei și unde-ți duci cumplita trenă?
Unde apune ura și se naște iubirea?
Învață-mă despre tine și lucrează-mi sufletul în andrele de lut necopt.
Sculptează-mi mâinile din piatră seacă și du-mă departe, unde cresc zâmbete.
Tu, crăiasă a minții mele, culcă-te în fân și visează-mă așa cum ești.
Unde crești purtată de gându-mi prea pustiu?
Unde-s undele de sunet fierbinte ce te răcoresc în cap de decembrie?

Doamnă dragă

Dragă moarte, babă bătrână și vis fără nume, neștiută până de curând,
Uită-ți păcatul și vino cu mine să iubim un apus, în mal de mare și pădure de castani.


Scumpă doamnă fără glas, cu chip rătăcit sub pași molcomi de broscoi,
Hai în lume să privești cum mama își iubește pruncul și soarele răsare negreșit.


Iubite înger al eternului respins,
Aleargă în vântul verii și dorește-ți un  strop de roșu cafeniu...


Prieten drag, uitat în timp de ruguri aprinse și nestinse păcate,
Umblă în noapte purtat doar de dor și mânat de dorință neînfricată, în alei lungi umbrite doar de cer.


Săracă fată, lăsată oarbă și fără gânduri duioase,
Mergi în pace, pe cărări uitate și plimbă-ți fiorul rece în deșerturi de chihlimbar.


Fată tristă, dragă soră,
Amintește-ți-l cu gânduri bune, pe el care te-a adus aici și recunoaște-ți că din iubire te frămânți.
Stropește-ți buzele cu roșu aprins, părul prindeți-l la spate și ieși în lume de îl caută printre străini.
Cere-ți iertare negreșit pentru uitarea ce i-ai dat-o și ține-l de mână plimbându-l între maci.
Și de refuzi, răzbună-ți răzbunarea-n altă parte...
Pe mine lasă-mă măcar un ceas să mai iubesc, apoi sufletul uită-mi-l la el, iar trupul rătăcește-l după plac.

Ghilotinatul

Își cere grăbit iertare de la miile de suflete cocoșate.
Își umple vina cu fapte false, lăsat în mulțime cu ochii întorși spre cer.
Lumi paralizate de flămânde burți asuprite, îl cer pe el răsplată tuturor.
El nu a făcut decât să bea din fântâna viselor deșarte,
A plinului fără de sfârșit, a golului umplut cu bizare senzații de trufie simplă.
Este pus la zid în fața lor, a oamenilor atotștiutori; este o bucată de carne într-o haită de lupi.
Nu vroia decât să poată zbura. Nu râvnea decât bucata de zahar sfărâmat din dosul ușii închise.
O vroia pe ea, pe soția șacalului, demult uitată-n debara alături de celelalte muritoare.
Au fost prinși în tandre îmbrățișări și separați de lumea lor preafericită.
Aici el... Acolo ea... și mulțimea-n mijloc! Urlând acum la el și atunci la ea.
Își imploră iertarea lor, deși știe că nu greșise. Ghilotina era departe până atunci.
Se zbătea în lanțuri văzând peste mulțime cum salvarea lui piere.
A rămas doar sentimentul de pustiu ce-i înconjoară sufletul senin
Și vede cum răsare-n loc de soare, ghilotina, acum cea salvatoare.
Vroia să moară, deși murise odată cu ea, dar a fost lăsat să plece.
Tristețea l-a dus în munți, de unde acum privește peste toate rece.
Ghilotinatul trăiește!