Ghilotinatul

Își cere grăbit iertare de la miile de suflete cocoșate.
Își umple vina cu fapte false, lăsat în mulțime cu ochii întorși spre cer.
Lumi paralizate de flămânde burți asuprite, îl cer pe el răsplată tuturor.
El nu a făcut decât să bea din fântâna viselor deșarte,
A plinului fără de sfârșit, a golului umplut cu bizare senzații de trufie simplă.
Este pus la zid în fața lor, a oamenilor atotștiutori; este o bucată de carne într-o haită de lupi.
Nu vroia decât să poată zbura. Nu râvnea decât bucata de zahar sfărâmat din dosul ușii închise.
O vroia pe ea, pe soția șacalului, demult uitată-n debara alături de celelalte muritoare.
Au fost prinși în tandre îmbrățișări și separați de lumea lor preafericită.
Aici el... Acolo ea... și mulțimea-n mijloc! Urlând acum la el și atunci la ea.
Își imploră iertarea lor, deși știe că nu greșise. Ghilotina era departe până atunci.
Se zbătea în lanțuri văzând peste mulțime cum salvarea lui piere.
A rămas doar sentimentul de pustiu ce-i înconjoară sufletul senin
Și vede cum răsare-n loc de soare, ghilotina, acum cea salvatoare.
Vroia să moară, deși murise odată cu ea, dar a fost lăsat să plece.
Tristețea l-a dus în munți, de unde acum privește peste toate rece.
Ghilotinatul trăiește!

Mâine...

Acum plec...
Privește-mi spatele pierzându-se în umbra purpurie.
Acum te-ntorci și speli cu mintea pata vineție.


Acum cobor...
Pe trepte lustruite de cei care urcau,
Alunec ținându-mă de balustrada întreruptă.


Acum tresar...
De frica lupului bătrân de la marginea pădurii,
Lupt cu ură și cu furie, lăsând pe jos ramuri de măslin.


Acum mă zbat...
Să urc pe lac, să mă țin sfioasă de umbra de copac.
Și murmur ne-ncetat cântul pruncului hoinar.


Acum tac...
Mă bat în piept și-mi suflu-n ceafă aer cald,
Dar tac un timp și respir un ceas.


Acum mă-ntorc...
Fără să am habar, intru și m-așez ușor.
Nu spui nimic și de mână mă apuci în zbor.


Acum iubesc...
Iubirea lor și mă-mpac tremurător cu lumea.
Astăzi voi, de mâine eu...

Eros

Te temi, mamă a iubirii, de plodul tău crescut în frunze de plumb?
Florile câmpului ce vesteau odinioară râuri de fericire, ofilesc pleoapele calului liber de păcat.
Îți mulezi dorința ne-nfricată pe caldarâmuri goale de asfalt, în nopți cu mirosuri de tei stafidit.
Ceaiuri din frunze de mentă, seacă pântecele iubirii eterne.


În lungi călătorii de timp trecut, îți așterni fericirea nașterii pruncului mijlocitor de patimi frumoase.
Îți 'moi zâmbetul șters de lungi frământări, în ape tulburi de grindină topită și ... te rogi.
"Lipsește-L pe prunc de frumuseți chinuitoare, iar dragostea ce-l creează, fă să fie pură și lipsită de viciul geloziei.
Crini și iriși să presari în locul ce devine zăcământ mocirlos, iar zâmbete de in să răsfrângi în suflete sătule."


El crește tăcut și trist în coliba de lemn uscat, cu fluturi bătrâni și meduze spurcate.
Și tace...
Tace tăcerea dorinței, tace tăcerea cumplitei.
Și tace!


În mijloc de Cuptor, își smulge inima tăcută în tăciune de cireș și aruncă săgeți de dragoste ascunsă sub veșmânt de zână bună.
Le primești și mulțumești... Înjuri un timp, timpul scurt în care ai crezut, ai simțit și ai iubit.
Te temi de Erosul ce zace-n tine, te temi că-ncolțește soarele tine.
Te ridici și primești din nou. Una în piept, restul în picioare.
Și taci...
Taci tăcerea plăcerii, taci tăcerea cumplitei.
Și taci!

Ca muză, o buză

     Judecând după trecut, înțeleg că viitorul nu există. La fel cum, mai mult decât superiorul și extraordinarul "tătuc" al filosofiei, Cioran spunea despre viață că "nu se sprijină pe nimic, pentru că îi lipsește și umbra unui argument", asta cred eu despre viitor. Contrar primelor impresii, nu ești aici să citești niște panseuri despre viitor, nici despre trecut. Nici măcar despre viață sau prezent. Ești aici, și o știm bine amândoi, din pură curiozitate. Drept urmare, sunt curioasă cine ești, ce ai făcut în dimineața asta, unde ai dormit sau ce ai debitat în prima discuție pe care ai purtat-o azi. Tot ce știu cu siguranță, este că tu ești curios ce o să se întâmple peste câteva ore, mâine sau peste cinci ani. Dar repet, nu ești aici ca să citești despre viitor.
     Curios este faptul că fiecare curiozitate de-a ta, produce alte curiozități, pentru tine sau pentru alții. La fel de curios este și faptul că deși fiecărui artist îi trebuie o muză, aceasta este diferită nu numai de la om la om, ci și de la lucrare la lucrare. Muza vine din mitologia greacă, unde Muzele erau cele noua fiice ale lui Zeus care erau considerate patroanele artelor. Deci femeia inspiră creațiile de orice fel. De ce? Altă curiozitate de-a mea. Știm bine că Eminescu s-a lăsat inspirat de o "EA", în timp ce Andreea Mantea s-a ales cu numele de "muza donatorilor de spermă". Deci și ea poate fi considerată o muză sau materialul seminal este o artă? 
     Cred că dacă aș spune că acest eseu despre nimic are ca muza o buză, aș crea multe curiozități. M-am gândit la o buză de soare. M-am gândit la buza superioară a lui Cioran sau poate că la buza tremurândă a unui curios. În sfârșit...cert este că muza mea e buza. Buza a devenit în sfârșit o muză.
     Buza lui, e muză acum. Nu el! Doar buza. Amintește-ți chipul unei persoane foarte dragi. Decupează-i buza inferioară și menține-o în aer. O poți vedea? Ți-a venit în minte doar buza decupată de restul chipului? Nu cred și de aceea continuu să spun că buza lui e întruchiparea păcii absolute, dansul copacului cu Luna și  îmbrățișarea viitorului cu certitudinea. Lunecă ușor înapoi după ce este mușcată din curiozitate sau cu emoție. Pe ea se sprijină o altă buză, muză a alteia.

Fiul mării

Valuri limpezi de cristal mă îmbată fără sens. Vrea totul de la mine, dar eu nu dau nimic în schimb. Mă așez și-l țin pe burtă, îl feresc cât pot de mult.

Spuma lor ce cară adesea, mirosul mării inodor, mă răsfață și îmi gâdilă în talpă încercând să mi-l fure. Dar nu-l las nicicum.

- Privește-l de departe și bucură-te de el cât poți! îi spun în treacăt cu o frică știută doar de mine. Poți să faci oricâte, eu nu îl mai las în veci.

Frica îmi sporește și îmi clatină puterea, dar furia ei este nimic pe lângă dorul ce a fost. - Pleacă, spun, fugi în larg și te-nconjoară de delfini.

Mai puternic, parcă, vuietul disperării ei, îmi înmoaie o secunda gândul, ce se stinge înainte să prindă forță într-atât cât să îl dau.

Fug și mă ascund în gând... Ruga mea apune și puterile îmi zboară. Încerc zadarnic să mă zbat și îl scap în ghearele-i murdare.

- Degeaba plângi acum, îmi spune, copil frumos ce zbori prea sus. Nu ți-ai dorit destul pesemne să mă dobori cu un sărut.

- Dă-mi te rog măcar o clipă, sa nu uit ce-a fost al meu. Fii bună și mă ridică-ncet să văd cum plânge în tăcere, sperând c-am să mă-ntorc.

- Ce-am născut, e-al meu de-a pururi. Fără drept mi-ai luat în grabă, pe micuțul străveziu. Din mine s-a născut, în mine o să piară.

Plec, plecată de demult în zorile de mai, în lumina ce stă să moară. Dar mă-ntorc și fac un salt în lumea ne-nfricată.

Scap de frică și de tot, sting Soarele cu Luna, îmi împing micimea spre câmpii far' de păcat. Și mă zbat și îl apuc de un picior.

Mai e puțin și îmi dau duhul, în bătaia vântului cu marea. Dar mă ridic și îmi trag pieptul pe uscat, în dos de mare.

-  Nu te aud! Strigă mai tare, îi spun. Uite-mă cum duc, rodul iubirii tale și iubirea mea în câmp. Spun cuvinte fără noimă, de bucurie stau și plâng.

- Ai să te-ntorci cândva la mine și-ai să pleci fără răspuns. Nu uita că și eu am fost ca tine și uite unde-am ajuns.

Mă întorc zâmbind o clipă, căutând răspuns. Trecând pe lângă nor deasupra-i, spun: - Fiul mării e al meu acum!

Fără gust și fără sens

Mergi agale printre forme de clepsidre. Mâna-ți umblă pe nisip încercând să le oprească într-un punct fără sfârșit. Gem de prune...

Nopți întregi și zile pline de lumină roșie, îți coboară-n amintire, fără loc de ceasuri și timp continuu. Borcane goale...

Lângă tine, pe sub pleoape și pe gură, lunecă încet, dar sigur, luni de viscol și de humă. Te răstoarnă vântul lunii iunie. Sunet de vioară...

Leagăn simplu, fără bare, fără sprijin, îți înmoaie la răstimpuri nodul des de păr de mai. Te ridici mai des decât cobori. Murmur de țambal...

Sus de tot ți se deschide ușa pe care demult ai stins-o. O deschizi și intri-ncet. Lângă geam, e masa cu cafea amară. Miros de tei...

 Luna îți șoptește că trec pe lângă tine, clepsidre pline de mălai. Le respingi și treci poteca, spre cărări cu flori de mac. Gust amar...

Visează-te visând

Uitându-te în uitare, nu îți amintești nimic. Și zaci ascuns printre mormane de hârtii virtuale, încercând să lămurești propriile-ți nelămuriri.

Știi că cineva, undeva, te-ar putea ajuta în căutarea ta nesfârșită a neantului. Știi, dar umbli pe căi ne mai umblate, în îndeplinirea imposibilului.

Zaci și te frămânți, căutând zadarnic să te privești privindu-te. Depășindu-te te înalți în înalt și cobori în lumea lăsată în mlaștina noroioasă.

Te-ai împlinit căutându-te, te-ai fericit bucurându-te de împlinire! Acum așează-te lângă tine și privește-te pe tine, Făt-Frumos!

Mândrește-te lăudându-te. Vestește-i lumii povești nespuse, lovește cu pumnul renașterii tale, în golul plin al inimii ei.

Salvează puterea cuvântului și învie în ei dorul de poveste! Povestindu-ți ție despre iubire, lasă-i să asculte la ușa încrederii în basme!

Și acum trezește-te lămurindu-te de lume și încarcă luna de albastrul cerului tău, în mormanul de suflete uitate în uitare...

Răsăriri de umbre fine

Dacă m-ai întreba Tu, ce face Soarele, ți-aș spune că nu a răsărit niciodată. M-ai contrazice Tu oare, știind totul despre noi?

Dacă Tu ai spune că Luna este nebună, că își sfidează gusturile și își depășește condiția făcând din mare un om de lut, eu aș îndrăzni să te contrazic. Ți-aș aminti și de nopțile cu ea, pline de speranța revenirii lui.

În speranța că lumea toată va respecta umbra și că ar putea răsări în om marea, ai trăit și Tu, nemuritor veșnic și creator de absolut. Oare nu te-ai dezamăgit și pe tine uneori? Oare nu ai vrut și tu să nu mai crezi sau să creezi uneori?

"De ce-urile" au apus de lungă vreme... Dar de ce Soarele și-a creat o obișnuință din a-și întârzia prezența? De ce nu luminează fața omului care încă mai speră în revenirea lui...

Te las să îmi înmoi sufletul și ochii cu vraja înfrigurată a morții, doar dacă lași ca "dor" să devină doar  un nume și o figură de stil, folosită doar de autiștii vindecați de o lume ideală.

Folosește-mi trupul cinstind Soarele, dar sufletu-mi spală de el și du-mă departe. Acolo unde Soarele și Luna sunt departe de a se naște și de a păcătui. Elibereaza-mă de mine și de ei...