Multiplu

Privește-i zâmbetul când doarme și colorează-mi buzele cu roșu aprins.
Trezește-mă în zori cu parfum de soc și șterge-i tâmplele de sudoare.
Plimb-o pe un mal de lac în parc, iar pe mine îmbrățișează-mă până la somn.
Culege-mi margarete și cântă-mi dorul, leagăn-o în balansoar și șoptește-mă pe mine ei.
"Să plece!"


De nu, atunci uită-mă, sapă-mă și sculptează-mi chipul pe aripi de vultur.
Am să-l rog pe vultur să vegheze peste voi. Într-un hoit i-aș transforma ei trupul.
Am să sufăr, am să sfâșii aerul cu miros urât de soc stricat. Dar am să tac.
Mi-ai șoptit numele ei în balansoar. Să plec, zici?!
"Să plece!"

Schiță de femeie cu suflet de păsări călătoare

     Mă uitam cum îmi desenai chipul, mi-l colorai în fiecare zi altfel. Nu îmi plăcea niciodată ce ieșea din mâinile-ți vulgare. Aș vrea să fiu cum eram înainte să apari tu cu talentul tău de pictor în fragedă pruncie. "Să existe o gumă de șters să șteargă fiecare negru și fiecare violet de pe chipul meu." - mă trezeam uneori urlând. Dar degeaba.

     Mă uitam cum îmi conturai și trupul. Îmi schițai un gât subțire și sânii mei luau formă de pepeni uriași, cumpărați la kilogram. Îmi spuneai mereu că sunt prea slabă și mă întrebam când ai să tragi niște linii mai curbate pe foaia ta, cea mult iubită. Așteptam din clipă-n clipă să-mi apară un fund mai mare. Nu a apărut.

     Îmi aduc aminte când mi-ai desenat piciorul stâng. Zâmbesc și acum. Ți-a tremurat mâna de la vânt, iar genunchiul e acum în spate. M-ai iubit și-ai făcut din trupul meu trup de zâne nefericite. N-ai știut cum și inima mi-ai desenat-o în formă de stafidă ce se micșora din zi în zi.

     Spuneai mereu că nu ști ce formă are sufletul și nu l-ai desenat. Cred că nici nu știai de existența lui. Ca un om necredincios care își neagă ateismul de frica bârfelor babelor de pe palier. Eu nu m-am supărat. Așteptam nerăbdătoare clipa în care ai fi ajuns la păr. Dar nu ai apucat.

     M-ai lăsat neterminată, cu mâini prea lungi, picioare scurte și cu ochii mult prea mici. Umbre mi-ai făcut o mie. Sunt peste tot, ca o pată continuă care crește plictisindu-se. Te-ai săturat de mine și-ai plecat. Bine că nu m-ai mototolit. Acum stau și frec ca o nebună umbrele cu unghiile-mi prea scurte.

     Am aflat că te-ai lăsat de desenat când speram c-ai să revii. Mi-am plâns de milă o vreme, dar acum am început să desenez la rându-mi. Fac copaci într-o grădină care-mi va fi loc de veci când am să ard să țin de cald.

     Am învățat chiar cum să fac păsări călătoare și mi-am dat seama că forma asta o mai văzusem undeva. Înainte să vin pe foaia ta, păsări călătoare îmi țineau loc de suflet.

     Acum zbor și nu mi-e dor.

Prima sinucidere

Ai venit neanunțat și mi-ai stropit obrajii cu nisipul fermecat.
Rânjet de copil.

Mi-ai spus că fluturii nu zboară, că ei fac dragoste și plutesc de dor.
Inima flutura pe un picior.

Am ascultat împreună cum cresc frunzele și din zâmbetul lor am fredonat o melodie.
Buze amorțite de plăcere tâmpită.

Respiram în același ritm de muzică țigănească și băteam ușor cu degetul pe geam.
Suflet de țambal.

Ne-am căsătorit mâinile și minciunile ne țineau frumos de ele.
Clovni slinoși deghizați în preoți virtuoși.

Acum mi-am așezat pe un piedestal de ceară ultimul fum dintr-o țigară.
Prima sinucidere e c-un picior afară.

Delir, frumoasă boală

El nu era. Eram doar noi, unul acum și separați peste o oră.
Gâtul îți mirosea a mine... de cărbuni. Sudoare, greață și un pic de negru.
Mi-au trebuit mici veșnicii ca să-mi spăl mirosul. Acum că a trecut, sub pernă am cărbuni.
Îți era frică de trecut?! Trecută îți este acum frica.

Cafeaua îmi vindecă boala ușor senină și un pic senilă. Râde singură puțin și apoi tace.
Nume care se repetă obsesiv și oameni îmbrăcați în alb pe marginea prăpastiei.
Igor, Sasha și din când în când și câte-un Alex. Pe al tău nu mi-l amintesc.
Începea cu roua care picura ușor pe iriși și se termina cu un strop de bleumarin.

Curaj! Respiră! Te bucuri? N-ai de ce...
Știu acum, dar am să uit din nou îndată, Arthyom, dragul meu!
Miroși a mine. Îmi miroseam mâna după plecarea ta, dar mirosul s-a spălat de zile bune.
Sărută-mi mâna până la cot, suflă-mi pe ea sudoarea ta și nu mă mai atinge. Las-o să respire.

Sunt trei zile de atunci. Mâna s-a lipit de nas ca o rană vindecată.
Taie-mi mâna, separă-mă de trup și dă-mă cu parfum de iele.
El, de la-nceput, crede că-s nebună și-mi tratează furia cu mult fum.
Îl înghit și țigara o păstrez. Arthyom fumează pe ascuns.

Sângele transpiră

Spuneai să zburăm în noapte fugăriți de zmeie rătăcite ce călătoreau ca noi.
Nu există zmeie călătoare, nimeni nu s-a rătăcit vreodată în colivie.
Nimeni nu a pășit vreodată în afara ei. Toți avem locul nostru, bine stabilit.
E ca un cerc desenat cu cretă.

Spuneai că există râuri care curg și lacuri care stau de plăcere, închise în lărgimi diverse.
Nimic nu curge, totul transpiră aici. Lumina picură picuri de sudoare.
Limba-mi moare de căldură, degetele se dezbracă-ncet și ele.
Până și sângele-mi transpiră sânge.

Spuneai cândva de un Făt-Frumos și de prințese colorate, că visai și erai fericit.
Visele de-aici le-ai luat și-ai făcut povești frumoase.
Nimeni nu visează pe aici. Locul duduie de coșmaruri treze.
Sufletul... și la el e noapte.

Fii bun și aerisește un pic. Ne sufocăm de-atâta soare.

Scoici cu petale

Pietrele au început să se plictisească să mai fie pietre și încep să înflorească.
În luna pietrelor înflorite, înfloresc și țurțurii. Au petale argintii și tulpină nevăzută.
Tu o vezi.

Pietrele înfloresc pe rând. De la cele mici, la cele mari, până când munților le cresc petale și tulpini.
Vulcanii scuipă polen rece și nisipul e cu patru foi. Două galbene și două roșii cu pete negre.
Eu le văd.

Scoicile... o minunăție! Celor moarte le cresc rădăcini. Se strecoară printre frunzele nisipului și-și găsesc sălaș până la toamna lor.
Cele vii au în ele floricele mici. Atât de mici, încât încap cu miile în frunzele albastre ale munților.
Ei nu văd.

Când se-apropie scuturarea, anotimpul morții lor, se adună toate pe o stâncă stearpă și fluieră până la sfârșit.
Melodii cu glasuri și cuvinte. Au și dirijor. Un căluț de mare care o să strângă un buchet frumos din fiecare.
Eu nu pot.

Păcat, miere și ceas cu cuc

     Miere și țigări lăsate la vedere. Mierea se scurge din lingurița care se grăbea spre cana cu ceai, iar țigara se fumează singură în scrumieră.
     Minute bune scurse de atunci, mierea e tot pe masă, țigara încă își mai fumegă ultima suflare, dar ceaiul s-a răcit de prea mult timp. Ei fac dragoste pe ascuns în debara. Își cuprind trupurile într-unul singur. Ea îi mângâie obrajii, el îi sărută porii prin care grăbit își face intrarea. Se știu de trei veri. Se cunosc de peste 10 ani, dar își vorbesc de ieri.
     Ea pleacă cu un "pa", el îi spune simplu, "noapte bună".

Melci în ceață pe uscat. Mici, uzi, murdari și cam striviți săracii.

Luna cade pe o parte, dar își ține ochii sus. Cât mai sus! Cel mai sus! De aici nu vede nimic. Sunt doar cercuri rătăcite printre musculițe scofâlcite.

Merge mai departe, dar întunericul cel verde îi surprinde mâinile ce vor s-atingă liniștite norul vesel ușor spre negru.

Ceasul stă de-o săptămână și două ore. Atunci s-a auzit bătând ultima oară. Douăsprezece bătăi și ecoul de după. Deci treisprezece?

Ajunge pe lumină în orașul căutat. Bate în surdină la ușa marelui păcat: Ea îi spune simplu "bună", el o prinde încet de mână.

Vineri, 13

Este undeva între luni și luni, poate marți sau poate...nu?

O doare carnea degetelor cu care și-a șters ochii joi.

O încearcă zâmbetul de mâine care a venit cu întârziere de trei ore bune, răsfirate în săptămâni scurse-n luni și ani de zile.

Un singur zâmbet, un pantof cu toc înmuiat în cafea slabă "doar ca să fie" și un ruj topit în baie.

Pe singurul geam al semi-grotei intră fum de țigară și nu iese nimic.

Singurul ciorap e găurit în vârf și-i cam roșu pentru gustul ei, cam fad ce-i drept.

Așteaptă luni să fie marți ce a trecut, dar acum se transformă în ce a fost mâine.

Deci, îi e cam frică pesemne. Superstiții? Nici vorbă. Poate ale altora. Poate ale ei bucăți de usturoi la ușă.

Singura țigară o fumează acum, dar ultimul fum îl păstrează ca pe un talisman în buzunar.

Pieptul i se zbate. Mai cere. Se luptă cu buzunarul, dar e prea târziu, s-a închis. Încearcă mâine.

Culcă-te acum. Visează-ți ursitul și fă trei pași înapoi. Pisica neagră nu doarme de atâta somn.

Noaptea, cu dor de ducă!

E din nou noapte. Femeia asta nu încetează să mai apară. O dată pe zi, negreșit, de la facerea lumii.

A lăsat scris că mâine o să plece în lume cu flori la gât și roșu pe unghii. 

Că stă acolo de o viață, că nimeni nu o vede și dacă o vede, o ignoră spunând că e normal.

Oglindă nu mai are. A murit în tinerețe la un cutremur devastator. A rămas doar ea și roșul de pe unghii. Atât!

Hai s-o înțelegem și iriși să-i culegem! S-o eliberăm de Soare și la gară s-o conducem cu urale și mulțumiri pe veci.

Să-i dăm stelele și Luna, să-i înapoiem minciuna, să-i spunem adevărul și s-o dăm cu ruj pe buze. 

De-ar ști ce o așteaptă, ar rămâne acolo în întunecimea-i fericită...

Și dacă abisul îi produce frică, hai să-l înmuiem în lapte, să-l ungem cu lalele negre și să-l gâdilăm în talpă. Poate așa o s-o răsfețe.

"Stai acolo! Nu pleca! Nu ai loc! Lumea-i mică și-i e frică de frumoase chinuri dulci. Nu acceptă-n veci o noapte cu flori la gât."

Nimic. Nu vrea să asculte. Las-o să coboare, să își sfredelească zâmbetul și unghiile să-i cadă.

Las-o să iubească!

Cioburi de oglindă

     Acolo e o doamnă care așteaptă neînfricată gestul domnului ei de a scoate pachetul de țigări din buzunarul hainei ponosite. Nu este nici haina și nici domnul. Gestul i-a fost furat de tânărul ei fecior care își dorește.
     Cioburile oglinzii sparte zac și acum sub tălpile lui, dar e plecat de prea mult timp ca să mai simtă. Mirosul țigărilor s-a îmbibat în draperiile vechi ce flutură pe geamul mansardei, de unde acum stă și privește peste case.
     Cocktail de mirosuri. Ale draperiei, ale puținului timp ce i-a mai rămas și ale răsăritului peste acoperișuri roșii. Pânze de păianjen îmbracă mașina de scris, la care acum bate...vântul. Vântul este și cel care îi șoptește în urechi să-l lase să plece. Se trezește dând din cap dezaprobator.
     Coboară treptele încet. Privește ramele tablourilor goale. Vede printre ele și poza cununiei din grădină. Poză în care e doar el. Spaima îi atinge membrele care încep să tremure pe balustrada întreruptă. Continuă. A șasea treaptă îi amintește de îmbrățișările dulci petrecute în șopron. Și din nou doar el. Lacrimi reci se rostogolesc pe lemnul îmbătat de vreme. Își mută privirea spre colțul cu albume. Răsfoiește grăbită, caută poza de pe plajă. Îl găsește pe el cu buzunarul lui și ... atât. Memoria îi joacă feste și se duce la oglindă. Privește îngrozită dulapul ce parcă a trecut prin ea. Cu furie, își zboară pumnul în oglindă. Numai cioburi. Tălpile încep să-i sîngereze. Cu mâna îl apucă pe cel din călcâi. Își vede gura. Acum și ochii răsar în bucata mică sângerie. Picioare. Cioburi. Oglindă. Cioburi. Oglindă. Picioare. Buzunar. Țigări. Miros. Cioburi. Oglindă. Cioburi. Cioburi. Cioburi de oglindă.