Gânduri în cor

Visez începutul și ce poate face el cu mine, dar nu îl las.
Îl pierd ca să-l visez din nou.
Mă-ntorc mereu de mai departe și aștept să nu se mai întoarcă,
Dar vine credinciosul, vine.
Am devenit chezaș pentru el în fața timpului.
Ori de câte ori întârzie, orele mi se răzbună.
Primul alb s-a ascuns într-un fir de păr
Și-mi repetă obsesiv că o să uite să mai vină.
Îmi scrie pe pleoape cum că timpul este negru
Și că ploile sunt scurte.
Nu știe, nebunul, că literele dispar atunci când ochii se deschid.
Și încep să adorm...
Îmi aud gândurile pe voci, dar vocea mea nu se aude printre ele.
Adorm într-un sfârșit. Continuu.

Roșu în vin

Ai plecat cu dezlegarea blestemelor, dar ai uitat paharul.
Îți sorb vinul rămas și prin rotocoale de fum îți scriu numele cu roșu.
Am văzut cum fumul înghite vinul și cum huma spoiește vina
Atunci când îmi întorc spatele doar o secundă.

Sub genunchi sângele îmi curge șiroaie,
Am căzut cu mâinile împreunate pe cioburi de roșu.
Am crezut că dacă-L voi ruga să mă dezlege, te-ai întoarce și ai umple paharul.
Mi-ai umplut sufletul, în schimb. Cu furie într-un vid.

Mă arde gândul.
Mă doare fumul ce se scurge pe sub ușă, afară.
Mă ustură vântul care-ți usucă rănile atât de repede.
M-a orbit furia și-am răsturnat paharul gol...

Suerte!

Ambalaj uitat, suflet rătăcit

     În cabina 2 oamenii mă privesc. Hotărăsc să nu le spun nimic despre tine. Tu nici nu exiști pentru ei. Suferința noastră le e străină lor. Și totuși, de ce mă privesc cu o lacrimă pe obraz? De la cel mai mic la cel mai mare, îmi varsă mie o lacrimă pe geam.
     Din receptor se aude o vioară. E tristă. Unghiile îmi zgârie sânul. Cuvinte aruncate de la stânga la dreapta încep să coboare în suflet. În oglindirea geamului descifrez cu greu. Nu e scrisul meu și nici al tău: 

     "Smintit, curat și fără glas mă așez la un vals și mâna ți-o las să se odihnească.
       Mă rog și sper să fie un străin cel ce cu gura se apropie de a noastră."

     Soarele să fie cel care a oprit vioara și cuvintele le-a șters?
     - De ce plâng oamenii ăștia? Luați-i de aici! Cabina 3 și ultima din dreapta sunt libere. Plecați de aici! urlu către păsările albastre, cu speranța că mă vor ajuta. Ele se leagănă însă trist  pe firul telefonului, în ritmul viorii care a tăcut.
     Așteptând să se termine circul ăsta, simt cum unghiile îmi scrijelesc acum genunchii. Nici nu vreau să mă mai uit. Privirea însă e curioasă și îmi zburdă pe geam:
    
     "Sing...ur... mă în..torc ac...um spre ti..ii..ii..ne,
      Ch...ip.. cio...plit ...d.d..in le...mn înc...his,
      Să ch...em...ăm î...nge...rii d...e mâ...ine
     Să... ne sp...ună: A...cu...m e d...es...c...his"

     Nici nu pot și nici nu vreau să înțeleg. Poate-s doi copii care se întrec în versuri.
     Harpă?! Sau poate fluiera ciobănașul surd...

Moartea vie a bătrânului

Îngerii s-au înecat de poftă cu râuri de ceară. Priveau pic cu pic din mare, iar în capăt, un bec pâlpâind a jale, le lumina ochiul grăbit s-adoarmă încet și simplu.

Aripi tăcute se plimbau în calendar înapoi... înainte... înapoi... înainte de apoi și rămâneau doar un ceas să vadă cucul ce-a cântat cândva în colivie. Cucul își doarme visul.

"3 păcate: două crime și un copil."

L-au lăsat să tacă. Fără fluier, fără coapse, urlă-n gând cuvinte pline:

"Picură cu stropi, picură pe brațe, picură în gânduri cu miros de gheață".

L-au uitat de atunci tăcând și tace.

Multiplu

Privește-i zâmbetul când doarme și colorează-mi buzele cu roșu aprins.
Trezește-mă în zori cu parfum de soc și șterge-i tâmplele de sudoare.
Plimb-o pe un mal de lac în parc, iar pe mine îmbrățișează-mă până la somn.
Culege-mi margarete și cântă-mi dorul, leagăn-o în balansoar și șoptește-mă pe mine ei.
"Să plece!"


De nu, atunci uită-mă, sapă-mă și sculptează-mi chipul pe aripi de vultur.
Am să-l rog pe vultur să vegheze peste voi. Într-un hoit i-aș transforma ei trupul.
Am să sufăr, am să sfâșii aerul cu miros urât de soc stricat. Dar am să tac.
Mi-ai șoptit numele ei în balansoar. Să plec, zici?!
"Să plece!"

Schiță de femeie cu suflet de păsări călătoare

     Mă uitam cum îmi desenai chipul, mi-l colorai în fiecare zi altfel. Nu îmi plăcea niciodată ce ieșea din mâinile-ți vulgare. Aș vrea să fiu cum eram înainte să apari tu cu talentul tău de pictor în fragedă pruncie. "Să existe o gumă de șters să șteargă fiecare negru și fiecare violet de pe chipul meu." - mă trezeam uneori urlând. Dar degeaba.

     Mă uitam cum îmi conturai și trupul. Îmi schițai un gât subțire și sânii mei luau formă de pepeni uriași, cumpărați la kilogram. Îmi spuneai mereu că sunt prea slabă și mă întrebam când ai să tragi niște linii mai curbate pe foaia ta, cea mult iubită. Așteptam din clipă-n clipă să-mi apară un fund mai mare. Nu a apărut.

     Îmi aduc aminte când mi-ai desenat piciorul stâng. Zâmbesc și acum. Ți-a tremurat mâna de la vânt, iar genunchiul e acum în spate. M-ai iubit și-ai făcut din trupul meu trup de zâne nefericite. N-ai știut cum și inima mi-ai desenat-o în formă de stafidă ce se micșora din zi în zi.

     Spuneai mereu că nu ști ce formă are sufletul și nu l-ai desenat. Cred că nici nu știai de existența lui. Ca un om necredincios care își neagă ateismul de frica bârfelor babelor de pe palier. Eu nu m-am supărat. Așteptam nerăbdătoare clipa în care ai fi ajuns la păr. Dar nu ai apucat.

     M-ai lăsat neterminată, cu mâini prea lungi, picioare scurte și cu ochii mult prea mici. Umbre mi-ai făcut o mie. Sunt peste tot, ca o pată continuă care crește plictisindu-se. Te-ai săturat de mine și-ai plecat. Bine că nu m-ai mototolit. Acum stau și frec ca o nebună umbrele cu unghiile-mi prea scurte.

     Am aflat că te-ai lăsat de desenat când speram c-ai să revii. Mi-am plâns de milă o vreme, dar acum am început să desenez la rându-mi. Fac copaci într-o grădină care-mi va fi loc de veci când am să ard să țin de cald.

     Am învățat chiar cum să fac păsări călătoare și mi-am dat seama că forma asta o mai văzusem undeva. Înainte să vin pe foaia ta, păsări călătoare îmi țineau loc de suflet.

     Acum zbor și nu mi-e dor.

Prima sinucidere

Ai venit neanunțat și mi-ai stropit obrajii cu nisipul fermecat.
Rânjet de copil.

Mi-ai spus că fluturii nu zboară, că ei fac dragoste și plutesc de dor.
Inima flutura pe un picior.

Am ascultat împreună cum cresc frunzele și din zâmbetul lor am fredonat o melodie.
Buze amorțite de plăcere tâmpită.

Respiram în același ritm de muzică țigănească și băteam ușor cu degetul pe geam.
Suflet de țambal.

Ne-am căsătorit mâinile și minciunile ne țineau frumos de ele.
Clovni slinoși deghizați în preoți virtuoși.

Acum mi-am așezat pe un piedestal de ceară ultimul fum dintr-o țigară.
Prima sinucidere e c-un picior afară.

Delir, frumoasă boală

El nu era. Eram doar noi, unul acum și separați peste o oră.
Gâtul îți mirosea a mine... de cărbuni. Sudoare, greață și un pic de negru.
Mi-au trebuit mici veșnicii ca să-mi spăl mirosul. Acum că a trecut, sub pernă am cărbuni.
Îți era frică de trecut?! Trecută îți este acum frica.

Cafeaua îmi vindecă boala ușor senină și un pic senilă. Râde singură puțin și apoi tace.
Nume care se repetă obsesiv și oameni îmbrăcați în alb pe marginea prăpastiei.
Igor, Sasha și din când în când și câte-un Alex. Pe al tău nu mi-l amintesc.
Începea cu roua care picura ușor pe iriși și se termina cu un strop de bleumarin.

Curaj! Respiră! Te bucuri? N-ai de ce...
Știu acum, dar am să uit din nou îndată, Arthyom, dragul meu!
Miroși a mine. Îmi miroseam mâna după plecarea ta, dar mirosul s-a spălat de zile bune.
Sărută-mi mâna până la cot, suflă-mi pe ea sudoarea ta și nu mă mai atinge. Las-o să respire.

Sunt trei zile de atunci. Mâna s-a lipit de nas ca o rană vindecată.
Taie-mi mâna, separă-mă de trup și dă-mă cu parfum de iele.
El, de la-nceput, crede că-s nebună și-mi tratează furia cu mult fum.
Îl înghit și țigara o păstrez. Arthyom fumează pe ascuns.

Sângele transpiră

Spuneai să zburăm în noapte fugăriți de zmeie rătăcite ce călătoreau ca noi.
Nu există zmeie călătoare, nimeni nu s-a rătăcit vreodată în colivie.
Nimeni nu a pășit vreodată în afara ei. Toți avem locul nostru, bine stabilit.
E ca un cerc desenat cu cretă.

Spuneai că există râuri care curg și lacuri care stau de plăcere, închise în lărgimi diverse.
Nimic nu curge, totul transpiră aici. Lumina picură picuri de sudoare.
Limba-mi moare de căldură, degetele se dezbracă-ncet și ele.
Până și sângele-mi transpiră sânge.

Spuneai cândva de un Făt-Frumos și de prințese colorate, că visai și erai fericit.
Visele de-aici le-ai luat și-ai făcut povești frumoase.
Nimeni nu visează pe aici. Locul duduie de coșmaruri treze.
Sufletul... și la el e noapte.

Fii bun și aerisește un pic. Ne sufocăm de-atâta soare.

Scoici cu petale

Pietrele au început să se plictisească să mai fie pietre și încep să înflorească.
În luna pietrelor înflorite, înfloresc și țurțurii. Au petale argintii și tulpină nevăzută.
Tu o vezi.

Pietrele înfloresc pe rând. De la cele mici, la cele mari, până când munților le cresc petale și tulpini.
Vulcanii scuipă polen rece și nisipul e cu patru foi. Două galbene și două roșii cu pete negre.
Eu le văd.

Scoicile... o minunăție! Celor moarte le cresc rădăcini. Se strecoară printre frunzele nisipului și-și găsesc sălaș până la toamna lor.
Cele vii au în ele floricele mici. Atât de mici, încât încap cu miile în frunzele albastre ale munților.
Ei nu văd.

Când se-apropie scuturarea, anotimpul morții lor, se adună toate pe o stâncă stearpă și fluieră până la sfârșit.
Melodii cu glasuri și cuvinte. Au și dirijor. Un căluț de mare care o să strângă un buchet frumos din fiecare.
Eu nu pot.