Cafea la infinit

Am visat că trebuia să rămâi.
Toată viaţa.
Că-mi jucai cu degetele tango în păr
şi fierbeai cu noaptea cafea la ibric.
Dimineţile fugeai şi-mi lăsai soarele,
între deschis şi gol,
să-mi încălzească sfârşituri de vise.
Zâmbeai frumos când mă trezeai târziu.
Eu mă alintam şi-ţi ceream să mă mai laşi o viaţă.
În bucătărie plutea mirosul de ţigară neaerisită.

Am lăsat cafeaua să expire, dar o voi trezi cu gheață.

Fericit

O unghie scrijelindu-ţi numele cu furie.
Avea urme de cafea scufundată-n tutun,
dar stătea roşie, tremurând din încheieturi.

Era la prima literă, de abia o începea.
Eu am terminat demult, îi zic.
Nici măcar nu m-auzea.

O priveam ca pe un copil naiv,
îndrăgostit şi dependent de tine.
Nu ştiam dacă să-ncep să-i spun 
sau s-o las să se termine.

I-am aprins o ţigară şi i-am pus o mână-n păr.
Parcă se mai liniştise, oare?
Lacrimile se scurgeau pe deget,
suspina des şi sec.

Mă uitam cum hotărâtă
îţi continua numele pe pieptul meu.
Scria în oglindă ca să te uiţi în el.
De parcă sufletul de abia te aşteapta
să te vezi din nou prin el.